Baba, ABBA şi jocul de-a comedia

Se întâmplă rar pe scenele din Bucureşti să descoperi un spectacol cu adevărat echilibrat din punct de vedere al interpretării, mai ales când e vorba de o montare care mizează pe jocul actorilor şi mai puţin pe viziunea regizorală. E cazul spectacolului de la Teatrul Metropolis, „Baba care ascultă ABBA”, după textul lui Catherine Aigner, în regia lui Theo Herghelegiu.

Povestea, extrem de simplă, un subiect aproape banal – relaţiile dintre părinţi şi copii plus tristeţea singurătăţii bătrâneţii – îi permite regizoarei să le ofere actorilor partituri adevărate. Şi tocmai ăsta e meritul lui Theo Herghelegiu în montarea de la Metropolis. Că nu încarcă spectacolul şi scena, că lasă povestea să curgă firesc şi că direcţionează cu mare subtilitate actorii, în aşa fel încât întâlnirea lor lasă în permanenţă impresia de echilibru.

De-ar fi să pornesc dinspre vârful piramidei, aş spune că interpretarea Luminiţei Gheorghiu şi a Emiliei Dobrin în rolurile Lucile – Ernestine este una din acele puţine situaţii în care comunicarea funcţionează perfect. Comunicarea cu personajul, cu spaţiul scenic şi mai ales comunicare dintre cele două actriţe. Există o dramă, iar drama se adânceşte la fiecare scenă şi la fiecare cuvânt, cu atât mai mult cu cât totul se îneacă în comedie. Regia alege să păstreze în permanenţă spectacolul într-o zonă predominant comică, ceea ce îi sporeşte încărcătura dramatică. Şi la fel se întâmplă cu jocul celor două actriţe, bătrânele care îşi umplu una alteia bătrâneţea, cu partide de cărţi, discuţii fără cap şi fără coadă şi de cele mai multe ori cu simpla prezenţă. Lucile (Luminiţa Gheorghiu) şi-a pierdut soţul şi stă de vorbă ore întregi cu fotografia lui, Ernestine (Emilia Dobrin) e singură şi vine să-şi umple timpul în casa prietenei răsfăţate de vizitele şi atenţia copiilor…

Iar aici, într-un spaţiu desenat simplu de Daniel Tiţa, o încăpere oarecare – poate uşor transmutată în spaţiul nostru autohton cu puternice rădăcini în „bunul gust” răsădit în aparatmentele comuniste – cu covor persian, vitrină plină cu farfurii şi pahare aşezate ca la expoziţie, două fotolii şi-o măsuţă, două femei peste care viaţa a trecut ascultă Abba. Lucile din pasiune, Ernestine din nevoie… Iar muzica formaţiei Abba mobilează perfect interiorul – şi al personajelor şi al încăperii.

Povestea în sine, cu cei doi copii, Antonia (Dana Voicu) şi Philipp (Gabriel Duţu) – ea, fiica cea (prea)grijulie şi mereu neglijată, el, băiatul cel (prea)iubit şi mereu ocrotit şi cel care va fi în final autorul micii (sau marii) tragedii – aproape că nu contează. Contează, în schimb, povestea care se petrece pe scenă. Şi, o spun din nou, rar se întâmplă ca doi actori să creeze în scenă o plasă atât de bine lucrată, dincolo de cuvinte, dincolo de text… O plasă de relaţii interumane şi intraumane, construită din detalii de gest, din inflexiuni ale vocii, din mişcări, din simpla prezenţă în scenă. Luminiţa Gheorghiu, bătrâna care-şi trăieşte cu un umor desăvârşit drama bătrâneţii, tristeţea relaţiilor cu copiii şi însingurarea după moartea soţului, îngroapă totul în muzica formaţiei Abba. Exuberanţa din jocul ei este cuceritoare, simplitatea şi ştiinţa atât de rară de a nu complica lucrurile simple sunt mici detalii ale jocului ei. Felul cum dansează, felul cum se mişcă, felul cum se preface, toate sunt într-un echilibru perfect cu interpretarea Emiliei Dobrin. Care construişte un personaj cu totul straniu, plin de taine, de o tristeţe copleşitoare tocmai prin scenele de umor, şi ale cărui mici gesturi-detaliu capătă o pregnanţă aparte. Intrările ei în scenă sunt de fiecare dată la fel de puternice.

Cu cât mai plin de taine e personajul – a cărui biografie este inexistentă, spre deosebire de Lucile al Luminiţei Gheorghiu, care dezvăluie în permanenţă lucruri din trecut –, cu atât mai acută este simpla ei prezenţă modelată din gesturi tic, dintr-o anume imobilitate a privirii, dintr-o anume rigiditate a corpului, din tremurul degetelor pe pachetul de ţigări sau pe brichetă… Toată lumea ei neştiută e cuprinsă în micile gesturi cu care umple spaţiul fie că merge, stă, vorbeşte, fură biscuiţi sau lichior, fumează sau dansează…

Ce se întâmplă în final, tragi-comedia, toate rămân în umbră şi nu pentru că n-ar fi construite minuţios şi aproape delicat, ci tocmai din acest motiv. Iar la un moment dat ai impresia că orice vorbe ar spune cei de pe scenă, povestea ar fi aceeaşi, pentru că povestea, aşa cum e construită de Theo Herghelegiu, se desprinde de cuvinte. Spre exemplificare, rămâne scena construită sută la sută pe reacţii fizice şi gest în care trei femei – mama, fiica şi prietena mamei – de vârste diferite, se trezesc faţă în faţă cu o scenă erotică la televizor… Surpriza o veţi descoperi în sala de la Teatrul Metropolis.

Print

2 Comentarii

  1. andrei 24/02/2011
  2. gabitzu 31/03/2011

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.