Balada Tocilescului pe muzica lui Alifantis. Interpretează William Shakespeare.

“Nu există o formă unică de teatru, care să pretindă a fi singura adevărată” – sunt cuvintele prin care Max Reinhardt îşi rezuma întreaga viziune artistică. Considerat cel mai eclectic regizor pe care l-a cunoscut epoca modernă, Reinhardt rămâne celebru prin uriaşul său apetit pentru teatru, curaj şi o imaginaţie mult prea mare ca să încapă idei prea mici. Ironia face însă ca tocmai acest har al versatilităţii sale creatoare să constituie şi cel mai aprig motiv de critică…

Istoria pare să se repete într-un alt timp şi un alt spaţiu. De la debutul său, în urmă cu patruzeci de ani, ca regizor (şi actor!) pe scena Studioului Casandra, cu “Sânziana şi Pepelea” de Vasile Alecsandri (muzica: Dan Chebac), până la cea mai nouă premieră de la Teatrul Metropolis cu “Nevestele vesele din Windsor” de William Shakespeare (muzica: Nicu Alifantis), Alexandru Tocilescu dovedeşte o capacitate de invenţie, ce depăşeşte adesea puterea de înţelegere a cronicarilor. Căci nimic din ceea ce este teatral, deci omenesc, nu îi este străin: de la comedia autohtonă frustă (“Paradis de ocazie”, “Concurs de frumuseţe”) până la comicul tragic (“Tartuffe”, “Cabala bigoţilor”), de la texte esenţiale, clasice, indiferent de provenienţa temporală (“Hamlet”, “Antigona”, “Sfârşit de partidă”) până la cele moderne (“Poate Eleonora”, “Libertinul”, “Elisaveta Bam”) sau până la cele temeinic localizate în timp şi spaţiu (“O zi din viaţa lui Nicolae Ceauşescu”, “Poker”) – toate într-o enumerare de martor subiectiv. În drumul său tenace şi imperturbabil, regizorul este mai mereu însoţit de muzică: de la “Faust” pe scena Operei până la “Broadway – Bucureşti” la Operetă. Şi atunci nu are de ce să ne mire dorinţa de a relua un mai vechi succes de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ – musicalul “Nevestele vesele din Windsor” (1978) şi nici îndrăzneala de a trata piesa lui Shakespeare aşa cum abordase şi “Scrisoarea pierdută” a lui Caragiale acum douăzeci de ani la Naţionalul bucureştean. Căci regăsim aici acelaşi curaj de a se juca şi a izbi de pământ cu orice tabu sau clişeu, numai pentru a se bucura apoi (cu intensitatea de care numai copiii sunt în tare) la auzul bufniturii. Sau, vorba unui banc: De ce? – Pentru că poate!

Ca urmare, “Nevestele…” se mută la Bucureşti, pe mica scenă de la Teatrul Metropolis, cu arme şi bagaje. Principala armă, ca şi în varianta originală, este muzica lui Nicu Alifantis, marcă înregistrată lesne de recunoscut, nu numai datorită experienţei de compozitor pentru scenă, cât, mai ales, abilităţii de a crea linii melodice izbutite, într-un context armonic de o simplitate dezarmantă. Ori tocmai această parcimonie a celor câteva acorduri per cântec dă prospeţime întregului spectacol, fără a-l împovăra cu orchestraţii complicate şi savante, stabilind o ierarhie clară între jocul teatral şi interpretarea muzicală. De altfel, nici versurile cântecelor (în vechea traducere a lui Vlaicu Bârna) nu sunt concepute ca suport al unor arii nemuritoare, lipsindu-le ritmul şi rima necesare unui atare scop.

Muzica instrumentală este executată de trupa Byron, un grup activ într-o zonă mai apropiată de rock-ul alternativ decât de Shakespeare, dar dovedindu-se o remarcabilă alegere a compozitorului. Cu siguranţă că partiturile interpretate în spectacol sunt mult mai simple în comparaţie cu cele proprii, dar asta nu îi împiedică să îşi ia în serios rolurile, inclusiv pe cele de mişcare scenică, demonstrând o înţelegere superioară a actului artistic, de orice natură ar fi el. Obişnuiţi cu scena, chiar dacă uşor înghesuiţi într-un spaţiu deloc generos, cei de la Byron cântă şi se aud foarte bine. Faptul nu e valabil întotdeauna şi pentru actorii-cântăreţi, al căror efort personal de a interpreta liniile vocale este demn de admiraţie, dar care este adesea înfrânat, fie de neobişnuinţa cu microfonul, fie de tendinţa unei amplificări exagerate a vocilor, ducând în strident. Acest nefiresc este însă compensat de partiturile actoriceşti şi, mai ales, de scenele de ansamblu (ce fac deliciul oricărui musical ce se respectă), atunci când muzicii i se adaugă şi dansul, în coregrafia dinamică şi tinerească a Feliciei Dalu. Căci “tineresc” este epitetul potrivit reprezentaţiei, nu numai datorită vârstei celor mai mulţi dintre actorii ce susţin aceste scene, ci, în special, energiei molipsitoare care pare a-i uni pe toţi creatorii săi. Ritmul este permanent susţinut de muzică, prezentă atât ca element de bază al spectacolului, ci şi ca principală sursă de inspiraţie în construcţia eroilor – de la comportament până la detaliul vestimentar. Toată gama de stiluri este trecută în revistă prin personajele lui Tocilescu şi costumele Corinei Grămoşteanu, de la bătrânul rock’n’roll până la glam, punk sau trash, culminând cu jilţul-adăpost pentru “cerbul” Falstaff, în parcul din Windsor, ale cărui coarne sunt înlocuite de cele diavoleşti, din binecunoscutul simbol pacifist al rock-ului de orişiunde (decorul: Francois Pamfil).

Echipa de actori funcţionează eficient în plen, dar şi pe secţiuni, atunci când dispare senzaţia unui ansamblu prea mare pentru un spaţiu atât de mic, şi când protagoniştii se pot distinge în roluri comice, amintind de vechea şcoală a detaliului scenic. În rolul potenţial-încornoratului domn Ford, George Ivaşcu aduce cu sine elementele verficate în “Iluzia comică” şi “Moartea lui Tarelkin”, cărora le adaugă o nouă imagine de latin-lover în dublul său, domnul Brook, făurind un rol proaspăt ca un nou-născut. Coleg de suferinţă într-ale prostelii de către neveste, domnul Page este desenat cu linii precise de către Ion Grosu, care rezistă tentaţiei de a se inspira dintr-un alt personaj de-al său, Mackie Şiş din “Opera de trei parale”. În schimb, apelează la întreg spectrul expresivităţii sale, de la naivitatea sinceră sau vicleană a soţului până la accesele de furie ale tatălui – insuficient respectat de familie şi prieteni în ambele ipostaze. Cele două neveste vesele, Crina Mureşan şi Mariana Dănescu, se completează prin personalitate şi dungile din costum, nelăsându-se impresionate de vocea profund-specială a unui Falstaff întruchipat cu onestitate de Lucian Iancu. În rolul doamnei Quickly, Adriana Trandafir mijloceşte nu numai relaţiile dintre personaje, ci le şi manipulează, odată cu publicul vrăjit de această Tina Turner autohtonă, dezlănţuită într-o explozie irezistibilă de energie. Îi ţine piept cu mult umor curat, ca partener de scenă, dar şi ca stăpân în piesă (franţuzitul doctor Caius) – Adrian Ciobanu, pentru care, de douăzeci de ani, tot aşteptăm acel regizor care să îi ofere acel rol. În fine, mult râvnita domnişoară Anne Page este figurată de Ştefania Dumitru ca o adolescentă emo, într-un rol extrem de expresiv prin non-expresivitate.

Întreaga echipă de actori (mare – douăzeci de persoane) funcţionează însă unitar şi invaziv-tineresc, dând naştere unui spectacol recomandat nu numai neofililor într-ale teatrului şi amatorilor de comedie fără tuşe grosiere, ci, mai ales, nostalgicilor. Fie ca simpatizanţi ai lui Tocilescu, fie ca fani ai musicalului autohton, martori ai unui “hit” al anilor ’80 – “Mitică Popescu”, pe muzica lui Alifantis.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.