Cei ce văd elefantul și oaia

3stars

Fie vorba-ntre noi, nu zice nimeni c-ar fi dintre cărțile (2, 3, 10, ceva de genul) de luat pe o insulă pustie, de trimis în Alfa să vadă și Centaurii cum e pe-a treia planetă de la un soare obscur dintr-o margine de galaxie unde, vorba proprietarului (după nume) al asteroidului 9495, „ne succedem generații și ne credem minunați”. Sigur, dacă zici „Antoine de…”, sau și mai bine „Micul Pr…”, răspunsul vine prompt (dacă e să vină…): „A, bun, Saint-Exupéry… da… Micul Prinț… cum de nu m-am…?” Păi cum să te gândești dacă nu are măcar 300, dacă nu 3.000 de pagini, îndrăgostiți care mor, oțel care se călește, versete ori surate, amenințătoare republici platonice, porunci, bolgii sau Borgii, fantome paterne, crime materne, rivuluții ori constituții, bref: chestii serioase, ce’ș copil? Cine să mai aibă timp de un elefant pierdut prin măruntaie de șarpe boa sau de o oaie mică, plecată la cutie pe asteroidul B 612? Cine să le vadă, la drept vorbind? Nu de alta, dar „limpede nu vezi decât cu inima; miezul lucrurilor nu poate fi văzut cu ochii.”

Totuși, nu doar lyonezului viconte Antoine-Marie Roger i-a aterizat forțat avionul în Sahara. Vocația deșertului interior, cel paradoxal plin de viață și de întâlniri tandru-bizare și oarecum blând-mortale, este la îndemâna tuturor celor care pricep că: „Aşa sunt ei. Nu trebuie să le-o luaţi în nume de rău. Copiii se cuvine să fie foarte îngăduitori cu oamenii mari.”

Un astfel de avion a picat fix în elice pe scena de la Teatrul de Comedie, într-un spectacol de o uluitoare frumusețe. Evident, se cheamă „Micul Prinț”, evident este o citire de o precisă fidelitate față de Saint-Exupéry tocmai grație libertății fără de griji și complexe, asumată de Alexandru Dabija, Ada Milea și echipa lor.

Sigur nu știu ce-a fost mai întâi, Ada Milea sau Mircea Cantor, chiar dacă de la Verlaine încoace „de la musique avant toute chose”. Fiindcă povestea de la Comedie începe din foaier, unde spațiul gol se umple, de pildă, cu doi „mici prinți” jucându-se-n nisip, dovadă că universul e plin de asteroizi princiari și că, până-n străfund de galaxie, joaca fără nisip e un nonsens la fel de teribil ca întrebările: „Câţi ani are? Câţi fraţi are? Câte kilograme cântăreşte? Cât câştigă tatăl lui?” când, cum bine se știe, ele ar fi trebuit să fie: „Ce sunet are glasul lui? Ce jocuri îi plac mai mult? Face colecţie de fluturi?” Mai departe, spațiul e gol, dar vidul e fals, căci începe să se umple cu sunete stranii, să transpară ființe în costumele imaginative ale Andradei Chiriac, doar cosmosul nu e nici zadarnic, nici la-ntâmplare. Cum nici textul prelungit în poezie de Ada Milea. Ca de obicei remarcabilă creația literară, în definitiv, a Adei Milea, poate cel mai direct și mai valoros continuator al unei linii care pleacă de la Urmuz și flutură o aripă prin ograda cu haz și jucării a lui Arghezi. Aștept să văd că gestul extraordinar al Stockholmului de a acorda Nobelul lui Bob Dylan poate fi făcut și de vreo instanță vie românească față de autori realmente de excepție precum Ada Milea. Chiar dacă nu uit că „Dacă le spui oamenilor mari: „Am văzut o casă frumoasă, din cărămizi trandafirii, cu muşcate la ferestre şi cu porumbei pe acoperiş…”, ei nu sunt în stare să-şi închipuie cum arată o asemenea casă. Lor trebuie să le spui: „Am văzut o casă care costă o sută de mii de franci”. „Ce frumoasă e!” vor exclama atunci.”

Tandemul Dabija – Ada Milea aproape că regenerează un soi de „Mioriță” în care, însă, nu jalea, ci nostalgia va respira, și aceasta discret, către final. În contextul în care ciobănașul princiar sosit din cununa de stele (mă rog, de asteroizi), nu are cum să-și ducă mica oaie salvatoare altfel decât pe calea Șarpelui, un alt soi de nuntire mioritică, dar deloc fatalistă (oricum, nu în sensul cunoscutei balade), însemnând nu crimă, ci naturală dez-trupare. „Eu însă, din nefericire, nu sunt în stare să desluşesc oile prin scândura lăzilor. Poate sunt întrucâtva asemeni oamenilor mari. Trebuie să fi îmbătrânit şi eu.”, zice Aviatorul. Numai așa biletul de drum înapoi, pe asteroid, ar ține de tragic. Altfel, hai să-i zicem melancolie ingenuă și joc hazliu de cuvinte („De pe pijama/A căzut o stea” sau „Printre păltinași/Printre amorași” etc). Ceea ce se potrivește foarte bine cu o anume definiție a frumosului sugerată de spectacolele lui Alexandru Dabija.

Obiectualul scenic baletează, ocolindu-le uneori, prin fața a două ecrane uriașe pe care apar ba asteroidul clocotitor (rudă cu vulcanii noroioși de la Pâclele Mici – coincidență? oricum è ben trovato: un Mic Prinț din Cețurile Mici ale unei galaxii pe măsură și tocmai de aceea…), ba alți planeți (plural al lui Vișniec, parcă) potriviți cu povestea picarescă, era să zic, a drumului de la asteroid până-n Sahara, ba însuși deșertul sinuos (nu degeaba Șarpele). Pentru fiecare personaj întâlnit, Mircea Cantor, care semnează scenografia și inserțiile video, inventează un element definitoriu, de la avionul prăbușit până la „fagurele” cu trandafiri (bosco)roditori, Oana Micu și Tiberiu Toitan aducând în scenă Vulpea care cutremură sala de bună dispoziție (de altfel hazul e perpetuu și sănătos în toată legea).

Distribuția e pe măsura intenției regizorale. În primul rând pilonii poveștii, Micul Prinț și Aviatorul, respectiv Dorina Chiriac și Bogdan Cotleț, altfel spus candoarea siderală, nelipsită de țel precis („omuleţul meu nu părea a fi nici rătăcit, nici mort de oboseală, nici mort de foame, mici mort de sete, nici mort de frică. Nu avea deloc înfăţişarea unui copil pierdut în inima pustiului, la mii de leghe depărtare de orice tărâm locuit”), de logica agronomică, așa-zicând, a ținerii sub control a baobabului, pe de o parte, pe de alta logica umană a primatului funcționalului, alunecând încet către poetic și candoare. Atât de exuberantă, fără urmă de patos, Dorina Chiriac, atât de echilibrat până în pragul înțelepciunii, calm din curiozitate parcă, Bogdan Cotleț, încât va fi greu o vreme să vezi altfel personajele lui Saint-Exupéry.

Sahara de la Comedie e un soi de triaj CFR pe unde, vrei nu vrei, treci plecând, treci venind. Pe unde uneori sâsâie și se unduie Șarpele (Valentin Teodosiu ca mare maestru, mare prestidigitator al destinului, al căii, înger al morții fără grabă, delicat batjocoritor). El să fi înghițit elefantul? El să arate a pălărie pentru orbii adulți?

Dincolo de aparenta gară de tranzit, fiecare întâlnire de pe drumul (inițiatic, văzut dinspre Terra, de vagabondare și reverie prin parcul de distracții, văzut dintre B 612) Micului Prinț lasă loc pentru momente de forță ale spectacolului, subliniat pline de voie bună și de firescul substrat al subînțelesurilor esopice. Superlative actoricești fac din respectivul parcurs o suită simpatică, prietenoasă, de povești: Eugen Racoți cu al său Regele un pic gaga, de fapt speriat de prea multă singurătate și prea destul regat, Alexandru Bogdan ba Înfumurat „îmbrăcat” în propria planetă, cu aplauze înregistrate, luând Micul Prinț în brațe ca pe o statuetă Oscar, ba Geograf cu mici mingi-planete, Dan Rădulescu și al lui Lampagiu trăgând scheletul de metal al sticlei care nu e clar dacă e mai mult de gaz ori de alcool (și iar Ada Milea: „Acest reverber/E proiectat de-un inginer/L-a fascinat și pe Voltaire”), Lucian Ionescu, Afaceristul fără timp, umplându-și lumea cu tot felul de rulouri pe care se aștern inutilele calcule.

Nu ar fi de mirare ca jocul minunat, propus la Teatrul de Comedie de Alexandru Dabija și echipa lui, să fie semnul unei credințe recuperate întru o candoare care e cu atât mai magnetică cu cât mai puțin probabilă, dacă nu cumva chiar imposibilă. Desigur, pentru cei care nu văd elefantul din șarpele boa și oaia din cutie (care acum doarme; oaia, nu cutia! – ce-ar fi s-o lăsăm mai moale și cu subiectul logic, și cu cel gramatical, nu e de ajuns subiectul ludic-oniric?).

Teatrul de Comedie

„Micul prinț” de Antoine de Saint-Exupéry

Traducere: Ileana Cantuniari

Regie: Alexandru Dabija

Scenografie și video:  Mircea Cantor

Costume și asistent scenografie: Andrada Chiriac

Muzica: Ada Milea

Distribuție:

Micul prinț – Dorina Chiriac

Aviatorul – Bogdan Cotleţ

Șarpele – Valentin Teodosiu

Regele – Eugen Racoți

Înfumuratul și Geograful – Alexandru Bogdan

Lampagiul – Dan Rădulescu

Afaceristul – Lucian Ionescu

Fata – Sara Chifor / Miral Solcanu

Băiat – Tudor Roșu / Vlad Bazgă

Trandafirii – Eugen Racoți, Lucian Ionescu, Dan Rădulescu, Alexandru Turcu

Creație vulpe: Tiberiu Toitan și Oana Micu

Fotografii de Mircea Cantor

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.