Cine mai are nevoie de poveşti?

Într-o lume-viaţă despre care ni se spune tot mai des că e singura ce merită trăită, pare că nu mai avem nevoie de poveşti. Aflăm totul dintr-un simplu click de mouse. Încă de la vârsta preşcolară. Nu vrem să mai ascultăm oameni, dacă nu ne vorbesc de pe ecran. Singurele poveşti în care mai credem sunt cele pe care le postăm noi înşine, dându-ne like-uri unul altuia, cât să ne dovedim că existăm. Nici Bau-Bau şi nici Moş Crăciun par să nu mai facă doi bani în ziua de azi… Şi totuşi…

Artificii, confetti, flori, aplauze şi multe multe zâmbete sâmbătă seară, în Sala Rapsodia de pe Lipscani. S-a încheiat a opta ediţie a Festivalului Internaţional de Teatru pentru Copii “100, 1.000, 1.000.000 de poveşti”. Organizat de Teatrul “Ion Creangă” din Bucureşti[1], în  perioada 29 septembrie – 6 octombrie, festivalul a pornit de la o idee a regretatului om de teatru Cornel Todea, directorul artistic al evenimentului. Care a plecat să se odihnească puţin, la sfârşitul verii, după atâtea spectacole, evenimente, gale, festivaluri şi nenumărate generaţii de studenţi “păstoriţi”. Şi de care ne este tare tare dor, dar pe care l-am simţit privindu-ne hâtru şi cu un surâs larg-îngăduitor de-a lungul întregii Gale HOP şi al întregului festival recent încheiat.

Timp de opt zile, companii de teatru pentru copii din Bulgaria, Franţa, Israel, Italia, Spania şi România şi-au prezentat spectacolele adresate (oficial) copiilor cu vârste cuprinse între 0 şi 12 ani. Alături de acestea: spectacole-lectură cu piesele câştigătoare ale concursului de dramaturgie organizat anual de Teatrul “Ion Creangă”, ateliere de creativitate pentru copii, expoziţii de tablouri şi fotografii, evenimente de stradă. Ocazie cu care am pătruns încă o dată adevăratul sens al sintagmei meserie vocaţională. Şi nu mă refer exclusiv la artişti, ci la întreaga echipă de organizare – personal al teatrului sau colaboratori -, indiferent de pregătire, funcţie sau grad ierarhic. Care, timp de opt zile şi o viaţă, se dedică bucuroşi, entuziaşti (şi aparent neobosiţi) unor spectatori şi oameni în formare. Ce poate fi mai frumos?

În astfel de ocazii, pentru publicul neobişnuit cu teatrul pentru copii, incredibile nu par a fi doar spectacolele, doze concentrate şi preţioase de imaginaţie şi culoare, cât, mai ales, reacţia spontană şi invariabil sinceră a sălii. Un adevărat barometru pentru calitatea unei producţii a genului. (Ce păcat că astfel de mecanisme se dereglează odată cu vârsta şi că acest aparat de măsură nu mai funcţionează întotdeauna la parametrii săi corecţi în teatrul pentru “adulţi”…)

Într-una dintre seri, sala a ascultat ca vrăjită povestea “Prinţului fericit” după Oscar Wilde, depănată în paşi de dans de Compania “Sally Anne” din Tel Aviv, cu talent, disciplină şi rigurozitate. Dar şi cu imagini tulburătoare create prin light-design, elemente de decor şi, mai ales, costume. Într-o altă seară, s-a râs spasmodic la avalanşa de gaguri din spectacolul “Fluturi şi oameni” al Companiei “Passe-Partout” Dan Puric, scenariul şi regia: Silviu Oltean. Într-un ritm ameţitor, ca într-un montaigne-russe, actorii ne-au purtat din poveste în poveste şi din tărâm în tărâm, până ce personajele s-au amestecat de-a binelea, iar Scufiţa Roşie s-a măritat cu Lupul… Cuminţi n-au fost nici Miţura şi Baruţu, care, alături de tătuţul Arghezi, motanul Papuc şi o mică orchestră ad-hoc alcătuită, au interpretat cel mai orginal “Marş Triumfal” la cratiţe, linguri şi răzătoare. S-a întâmplat la Teatrul “Masca”, în musical-ul “O locomotivă şi o gară”, după “Cartea cu jucării”.

Producţiile Teatrului “Ion Creangă” şi-au căpătat de ani buni un stil pe care încearcă să îl adapteze vremurilor, publicurilor, spaţiilor. Privaţi de ceva timp (şi nu se ştie până când) de sala din Piaţa Amzei, copiii mari ai teatrului, indiferent de generaţia căreia îi aparţin, duc mai departe spiritul unei instituţii înfiinţate acum aproape o jumătate de veac. Două spectacole-mărturie ale regizorului  Cornel Todea au fost prezentate în festival: mai vechiul “Cărăbuşii”, o adaptare după “Gândacii” lui Witkiewicz, pe muzica lui Iosif Herţea, dar şi ultima sa montare – “Carolina şi Poneiul” de Laurenţiu Budău, o poveste despre prietenie, inspirată din lumea circului. Şi, la început de festival, cea mai nouă producţie a teatrului: “Noddy”, un spectacol flower-power în regia lui Attila Vizauer, pe muzică Beatles, cu o distribuţie exclusiv feminină. O punte între generaţii de actori şi spectatori.

Până aici, lucrurile par totuşi previzibile pentru un astfel de festival de ţinută – fie şi pentru copii. Uimirea cronicarului adult a fost însă deşteptată de aşa-zisa “reacţie a sălii” la două dintre “spectacolele” adresate copiilor cu vârste cuprinse între 0 şi 3 ani: “Grădina posibilului” a Asociaţiei 16 Rue de Plaisance din Franţa, în regia şi interpretarea lui Benoît Sicat, şi “Senzaţional”-ul companiei Imaginart din Spania, în interpretarea dansatoarei Carla Perez Mora, regia: Eulalia Ribera şi Jordi Colominas. Primul dintre ele adună pe scenă întregul public – copii şi părinţi deopotrivă, ce vor deveni actanţi alături de un “gradinar”-maestru al instalaţiilor, într-o fascinantă experienţă a amenajării spaţiului. În lipsa barierelor de limbaj, totul devine posibil… Al doilea spectacol a separat de la bun început publicurile. Spaţiul se construieşte din imagini vii şi colorate, proiectate pe scena-ecran şi pe corpul actorilor-copii îmbracaţi în alb din cap până-n picioare. Desculţi, în mers sigur sau mai şovăielnic, alergând sau doar de-a buşilea, copiii (se) joacă fără pic de trac, în ritmul muzicii.

Copii frumoşi, cu părinţi şi profesori frumoşi, care înţeleg rolul teatrului încă de pe vremea scutecelor. Şi care ştiu că “educaţia copiilor prin teatru” nu e o simplă expresie pentru impresionat potenţiali sponsori, ci un adevăr de când lumea. Există nenumărate studii de psihologie infantilă ce descriu cu lux de amănunt aceste “comportamente de masă”. Dar numai la faţa locului şi în miezul experimentului poţi descoperi, cu adevărat, faptele, mai presus de hazul jocului, şi poţi spera la un început de înţelegere a fenomenului. Jocul (joaca) se transformă în act spiritual, iar relaţia nu este deloc unidirecţională, ci una de dublă echivalenţă. Cultura apare dintru început nu din joc, ci ca joc, ca structură ludică. Ideea a fost dezvoltată încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, iar identificarea în faptele de cultură a elemenului ludic, a jocului, ca noţiune primară şi funcţie plină de tâlc, va deveni fundamentală în filosofia culturii.

Cine mai are nevoie de poveşti? Răspunsul pare simplu. Ce ne-am face fără povestea de dragoste a părinţilor noştri? Dar fără poveştile noastre de viaţă, ale fiecărei vârste? Sigur că nu toate poveştile au un final fericit, unele poveşti nu au nici măcar final, iar pentru cele mai multe dintre ele – numărul câştigătorilor este nedrept de mic în comparaţie cu numărul celor care au pornit pe acea cale. Calea împlinirii unui vis…

Pe drumul competiţiei au pornit şi unele dintre spectacolele participante la festivalul poveştilor. La final s-au acordat următoarele premii[2]:

– Marele Premiu pentru cel mai bun spectacol: “Fluturi şi oameni” (scenariul şi regia: Silviu Oltean), o producţie a Companiei de Teatru “Passe-Partout” Dan Puric;

– Premiul „Cornel Todea” pentru cel mai bun spectacol dedicat copiilor cu vârsta cuprinsă între 0-3 ani: “Povestea spicului de grâu” (regia: Voicu Hetel şi Julieana Drăghici), o producţie a Teatrului “Ion Creangă”;

– Premiul Special al juriului: “Prinţul fericit” după Oscar Wilde (regia: Zvika Korman), o producţie a Companiei de dans “Sally Anne” din Tel Aviv.

Anul acesta s-a acordat şi un Premiu de Excelenţă – Maestrului Cornel Todea pentru dragostea, bucuria şi generozitatea cu care s-a dăruit teatrului pentru copii. Până la sfârşit.

Artificii, confetti, flori, aplauze şi multe multe zâmbete. Până la următoarea ediţie. Şi aşa mai departe, ca într-o poveste.