Este una dintre actrițele cu care s-a născut teatrul independent în România. Este fondatoare a celebrului Teatru Inexistent unde a jucat începând din anul 1998. Teatrul Inexistent a devenit deja o legendă, la fel și rolul ei din spectacolul „Să zbori spre paradis”. În această stagiune, Dana Voicu poate fi văzută la Teatrul de Artă, în spectacolul „6 din 49”. O discuție cu Dana Voicu este un exercițiu de sinceritate. Vorbește despre teatru cu un amestec de candoare și luciditate rece, atingând subiecte dintre cele mai sensibile. Despre pasiunea care te face să vrei „să zbori oricând spre paradis” și despre defectele unui sistem teatral în care nu e loc pentru concurență adevărată, am stat de vorbă cu Dana Voicu.
Tu ești unul dintre pionierii teatrului independent. Ai fost printre primii artiști care au făcut teatru independent în România. De ce?
Asta mi-aduce aminte de o întâmplare care m-a bucurat. Acum vreo săptămână, după ce a văzut spectacolul „6 din 49”, a venit la mine o fostă colegă de la regie, Anca Maria Colțeanu, și mi-a zis: „Dana, tu ești cea mai bătrână independentă din toți pe care-i cunosc. Toți au mai renunțat, s-au mai lăsat, au mai obosit, dar pe tine te-am văzut și te văd cu aceeași energie…” Pentru mine a fost un mare compliment. Cred că timpul ăsta îndelungat petrecut în teatrul independent vine, pur și simplu, dintr-o mare dragoste de teatru. Dar să nu crezi că nu există frământări și întrebări. Mă tot analizez și tot timpul mă iau la puricat și mă întreb, nu cumva mă mint pe mine, nu cumva, succesul nefiind atât de mare pe cât e efortul depus, e vorba de o viață ratată?
Cred că timpul ăsta îndelungat petrecut în teatrul independent vine, pur și simplu, dintr-o mare dragoste de teatru. Dar să nu crezi că nu există frământări și întrebări. Mă tot analizez și tot timpul mă iau la puricat și mă întreb, nu cumva mă mint pe mine, nu cumva, succesul nefiind atât de mare pe cât e efortul depus, e vorba de o viață ratată?
Dar teatrul independent a fost o alegere sau așa au ieșit lucrurile?
Eu fac teatru independent din 1998. Am avut o istorie destul de zbuciumată cu teatrul de stat. Scurtă, dar zbuciumată și cu repercusiuni. Am dat un concurs, am fost angajată, după care, văzând eu că trebuie să stau la avizier și să aștept… am pus întrebarea: „Dar eu de ce nu sunt distribuită? De ce trebuie să stau? Sunt o actriță proastă?”. Eu fiind un om destul de complexat… M-am îndrăgostit de teatru pe la 15 ani, dar nu mi-au ieșit niciodată lucrurile ușor, am dat de șase ori admitere la facultate. Istoria mea în teatrul de stat s-a sfârșit, așadar, destul de repede. Mi s-a spus că nu sunt o actriță proastă de vreme ce am luat un concurs, dar că nu este nevoie de mine. Iar pe mine, la 28 de ani cât aveam atunci, m-a șocat chestia asta. Și am spus: „Dar de ce m-ați angajat, dacă nu e nevoie de mine?” Am fost destul de grăbită, da, știu, n-am avut răbdare. Și am fost dată afară de azi pe mâine… pentru că am cerut socoteală. Ai să râzi, dar acum, când mă uit înapoi, îmi pare rău. Îmi pare rău că n-am avut răbdare, iar acum mi se pare ideal să poți să fii angajat la stat și să faci și proiecte independente. Așa că la momentul acela am început să fac teatru independent, pentru că simțeam nevoia să joc, să mă exprim. Nu mă gândeam foarte tare la bani, eram puțin inconștientă, dar n-am murit niciodată de foame, aveam un soț care muncea și ne descurcam cu banii, iar eu mi-am permis să fac teatru independent.
Altminteri, nu se putea trăi din el?
Clar nu se putea trăi din el. Am jucat ani întregi la Teatrul Act, la Teatrul Luni, la Muzeul Literaturii, fără să câștig un leu. Și erau mari perioade de întrebări. „Dom’le, dar ce fac eu aici? E un hobby?” Dar altfel am avut privilegiul să joc întotdeauna ce-am vrut eu, în sensul că nu pot să spun că există vreun spectacol în viața mea care să nu mă reprezinte. Toate proiectele pe care le-am făcut în teatrul independent au fost proiecte în care credeam. Credeam în impactul lor asupra spectatorului. Iar ăsta e un mare avantaj al teatrului independent.
Am jucat ani întregi la Teatrul Act, la Teatrul Luni, la Muzeul Literaturii, fără să câștig un leu. Și erau mari perioade de întrebări. „Dom’le, dar ce fac eu aici? E un hobby?” Dar altfel am avut privilegiul să joc întotdeauna ce-am vrut eu, în sensul că nu pot să spun că există vreun spectacol în viața mea care să nu mă reprezinte. Toate proiectele pe care le-am făcut în teatrul independent au fost proiecte în care credeam.
Și atunci de ce-ți puneai și de ce-ți pui probleme în privința succesului? Ce înseamnă succes?
Poate să însemne că vin spectatori să te vadă a doua, a treia oară, și mai primești niște mici daruri. O dată la Teatrul Act, la „Să zbori spre paradis” a venit o spectatoare care mi-a zis că n-a mai văzut niciodată așa ceva și mi-a dat o păpușă rusească, o matrioșka mică, mică. Un moment foarte emoționant. Dar acum am 44 de ani și în continuare nu câștig suficient din profesia mea. Și câteodată mi se face rușine, pentru că mă gândesc că sunt oarecum inconștientă și că ăsta e un răsfăț. Nu mă simt nici pe culmile succesului, nici foarte bogată, nici foarte căutată. Nefiind în sistem, regizorii importanți n-au cum să știe de mine. Eu nu pot să joc la Purcărete, dacă mi-aș dori. Au fost situații când un regizor important a vrut să lucreze cu mine, dar, pentru că nu eram angajată în teatrul respectiv, n-a putut. Și asta iar mă coboară… Eu mă duc la audiții dacă sunt deschise. Mi se pare că ar trebui să avem cel puțin două audiții pe săptămână, ca să intrăm într-o normalitate. Și aflu apoi că faptul că nu sunt angajată în teatrul respectiv mă elimină de pe listă din start. Ceea ce la vârsta mea chiar mă înfurie… Ăsta e sistemul, un actor colaborator trebuie plătit separat și nu sunt bani. Eu nu știu de unde au bani pentru scenografiile astea pompoase și inutile… Dar pe mine teatrul independent m-a învățat că mai important e mesajul pe care-l transmiți. Important e publicul și să modifici ceva în el. Dacă n-aș fi avut o responsabilitate față de copii, eu mi-aș fi vândut casa și mi-aș fi făcut o companie particulară. Și nu e un vis pe care să-l fi aruncat, el încă există…
Ăsta e sistemul, un actor colaborator trebuie plătit separat și nu sunt bani. Eu nu știu de unde au bani pentru scenografiile astea pompoase și inutile… Dar pe mine teatrul independent m-a învățat că mai important e mesajul pe care-l transmiți. Important e publicul și să modifici ceva în el. Dacă n-aș fi avut o responsabilitate față de copii, eu mi-aș fi vândut casa și mi-aș fi făcut o companie particulară. Și nu e un vis pe care să-l fi aruncat, el încă există…
Îmi spui cât de greu e să faci teatru, cât de greu a fost în tot acest timp. Și atunci, revin la întrebarea de ce? De ce nu te-ai oprit? De ce continui?
Din dragoste pentru teatru. Și pentru că ăsta este felul meu de a mă dărui celorlalți. Și pentru că îmi place la nebunie.
Care e diferența dintre teatru independent și teatru privat?
Când am început eu, teatru independent era cam tot ce nu era de stat. Teatrul independent e mai mult o mișcare. Teatrul privat încet-încet a început să se dezvolte, dar e greu de ținut… Uite situația Teatrului de Artă, unde joc eu acum. Se susține din bilete și din sponsorizări, atunci când există, pe proiecte mici.
Lipsa de bani, faptul că se susține din bilete, condiționează într-un fel sau altul calitatea spectacolelor?
Ideal ar fi să nu. Dar se întâmplă următorul lucru: dacă nu ai suficienți bani să faci o promovare cum trebuie și nu reușești să umpli sala, spectacolele se joacă oricum… dar faptul că ai sala jumătate e ca o energie negativă. Pentru că în momentul ăla nu poți plăti oamenii, trebuie să faci rost de bani din altă parte, pentru chirie, pentru tot, și hârtia igienică trebuie s-o cumperi. Nu știu dacă influențează calitatea, aș vrea să cred că nu. Dar frecușul ăsta zilnic e greu de suportat. E greu să supraviețuiești. Nu pot face asta decât oamenii foarte îndrăgostiți de teatru, ca niște kamikaze. Cei căldicei nu rezistă. Și nici cei care vor să le fie contul din bancă foarte gras.
Ce vrea, totuși, publicul să vadă? Pentru că așa cum spui, într-un fel sau altul, în sistemul independent-privat depinzi mai mult de public decât în sistemul de stat.
Nu știu ce vrea, dar știu ce-ar trebui să-i oferim. Știu că există șușe. Și eu mă întreb de ce au public. Au public, pentru că oamenii sunt snobi, pentru că se duc să vadă spectacole cu nume mari pe afiș. Trăim în țara în care trăim… Există public și pentru șușă, și pentru experiment. Și cred că e loc sub soare pentru toată lumea. Însă mi se strânge inima când văd că în sistemul independent a început să fie un fel de competiție. Competiție care, din păcate, nu e ideatică. Pentru că oamenii sunt flămânzi. Competiția nu e pe idei, ci pe cum îți aduci publicul în sală. Dacă sunt opt evenimente într-o seară și opt trupe fac promovare ca să vină la ei publicul, e clar că există o competiție. Eu mi-aș dori, însă, ca această competiție să fie pe idei și să ne promovăm între noi.
Mi se strânge inima când văd că în sistemul independent a început să fie un fel de competiție. Competiție care, din păcate, nu e ideatică. Pentru că oamenii sunt flămânzi. Competiția nu e pe idei, ci pe cum îți aduci publicul în sală. Dacă sunt opt evenimente într-o seară și opt trupe fac promovare ca să vină la ei publicul, e clar că există o competiție. Eu mi-aș dori, însă, ca această competiție să fie pe idei și să ne promovăm între noi.
Tocmai la această competiție neideatică mă refeream și eu. Faptul că sunt opt evenimente într-o seară și că vrei să-ți aduci publicul în sală face să scadă calitatea spectacolului? Sau să crească?
Să spun eu ce mi se pare că ar fi „calitos” și ce nu, mi se pare o aroganță, pentru că eu sunt convinsă că noi, ca făcători de teatru, când începem să facem un spectacol, toți vrem să fie ceva de calitate. Cred că publicului trebuie să-i oferi supape. Să-i pui întrebări, despre cum trăim, ce trăim sau cum ne raportăm la ce trăim. Sunt multe probleme sociale care ar trebui aduse în fața publicului, pentru că societatea asta atât de înstrăinată, de haină, de apucătoare, nu-și dă seama că se duce de râpă și atunci treaba teatrului e s-o trezească. Am făcut la Teatrul Inexistent spectacole-șoc. Eu, personal, am trecut de faza aia. Nu mai cred foarte tare în a lua spectatorul de gât, să-l zgâlțâi, pentru că mi se pare mai eficient să-l iei cu frumosul. Să-l păcălești.
Nu se transformă în teatru militant?
Ba da, dar eu cred că e necesar. În Cetate e nevoie de toate lucrurile, și de distracție, și de teatru militant. Și cred că fiecare spectacol își găsește publicul lui. Fiecare spectacol, bun sau prost, își găsește publicul lui, bun sau prost.
Spuneai că în teatrul independent trebuie să faci foarte multe munci, în afara celei artistice. Să așezi decorul, să calci costumul, să mături după spectacol… Cât folosește și cât dăunează actului artistic?
Faptul că pun decorul, lipesc afișe, dau flyere, spăl pe jos, asta nu mă deranjează, pentru că eu am educația Teatrului Podul. Dar, în schimb, am avut probleme când, pe vremea Teatrului Inexistent, la un moment dat a trebuit să mă ocup de promovare și trebuia să mă duc să mă laud singură. Și mi-era greu, că trebuia să chem criticii, care nu vin nechemați, și pe urmă ți-e rușine dacă nu iese bine. Acum, mentalitatea mea s-a schimbat puțin. Cred că important e să arăți că faci ceva, chiar dacă nu e dumnezeiesc. Și avem nevoie de critică, pentru că noi nu ne putem da seama exact la ce nivel suntem. E mare lucru să fie un critic care să te știe de când ai terminat școala… Altfel, să știi că și dacă nu te ocupi de promovare, și dacă ai cabiniera ta și-ți vine costumul călcat, tot se poate întâmpla să fii sleit pe scenă, dacă vii ca la serviciu… Am văzut atâtea cazuri, încât cred că depinde doar de caracterul omului și de felul cum el se raportează la teatru. Am văzut actori care stau la cabină și vorbesc despre chiloți, până când le vine momentul să intre în scenă. În teatrul independent, da, e posibil să fim sleiți la un moment dat de toată această alergătură. E clar că n-ai tot confortul, n-ai liniștea de a crea. Și asta sigur se vede, mai ales când alergi în zece părți ca să câștigi un ban… Dar ce să facem? Să ne lăsăm?
Și dacă nu te ocupi de promovare, și dacă ai cabiniera ta și-ți vine costumul călcat, tot se poate întâmpla să fii sleit pe scenă, dacă vii ca la serviciu… Am văzut atâtea cazuri, încât cred că depinde doar de caracterul omului și de felul cum el se raportează la teatru. Am văzut actori care stau la cabină și vorbesc despre chiloți, până când le vine momentul să intre în scenă. În teatrul independent, da, e posibil să fim sleiți la un moment dat de toată această alergătură. E clar că n-ai tot confortul, n-ai liniștea de a crea. Și asta sigur se vede, mai ales când alergi în zece părți ca să câștigi un ban… Dar ce să facem? Să ne lăsăm?
Acum ți-ai dori să fii angajată într-un teatru de stat?
Cred că da, pentru că iar mă simt iresponsabilă… Faptul că sunt profesoară și mă întâlnesc cu studenții mei și facem lucruri împreună și faptul că am un salariu îmi dă respect față de mine. De-asta mi-aș dori să fiu angajată într-un teatru. Ca să mă respect mai mult și să nu mă mai port ca o fetișcană, pe ideea azi mâncăm, mâine nu. Se pare că nu prea m-am schimbat de la 19 ani până acum în unele privințe.
Dar în privința gândirii despre teatru s-a schimbat ceva?
Când eram tânără, erau mai mulți actori la care mă puteam uita, idolatrizându-i. Acum nu prea mai sunt. Eu am nevoie de modele tot timpul. Atunci, teatrul era ceva magic. Acum, oamenii tinerii s-au schimbat emoțional. Sunt mult mai versatili, se emoționează altfel, se ascund mai mult. E un alt fel de a percepe emoția. Iar teatrul trebuie să se adapteze. Trebuie să schimbăm armele. Nu mai poți să te bazezi doar pe cuvânt. Omul e mai impresionat de o mișcare… În momentul în care simțurile lui sunt „agresate”
din mai multe părți, spectatorul e mai impresionat.
Ești profesoară… Dat fiind sistemul de care vorbim și greutățile pe care le știi prea bine, ce le spui celor care vin la teatru?
Le spun din prima zi că, dacă n-au suficientă pasiune și stomacul suficient de tare ca să reziste, și dacă nu sunt suficient de muncitori, mai bine pleacă, pentru că mai devreme sau mai târziu vor renunța. Le-am dat exemplul personal, le-am arătat cum lipesc afișe și dau flyere. Ei așteaptă să vină să-i caute cineva. N-o să-i caute nimeni. Concursuri nu sunt, situația este înfiorătoare. Și numai cine e hotărât să facă asta are o șansă…
Care e defectul cel mai mare în sistemul teatral?
Aș putea să zic că defect e faptul că se umflă cu pompa lucruri care nu sunt cu adevărat valoroase. Dar mai defect decât asta mi se pare că e faptul că făcătorii de teatru nu sunt capabili să se unească între ei în numele teatrului. Că întotdeauna primează interesul mic, personal, în fața interesului mare, comun.
Un Comentariu