Început de toamnă în Bucureştiul prăfos. Zile calde, toride chiar, într-un oraş în care sărăcia agită şi deprimă, oraş plin, pe de altă parte, de o agitaţie glamour, care are adesea un aer ridicol.
Impresia mi s-a confirmat în serile în care am ajuns din nou pe Lipscaniul schimbat doar la faţă, acum magnet şi pentru omul obişnuit, care iese la o bere după-amiaza târziu, după orele lungi petrecute la birou, şi pentru omul de fiţe, specie în necontenită dezvoltare. Terasele apărute în ultima vreme pe Lipscani şi în sărăcăcioasa zonă veche idealizată de paseişti, de unii din instinct, de alţii din cunoaşterea unei istorii care are mai mereu farmec, sunt vara asta un magnet de care se lipeşte mai toată lumea. Ieftin nu e deloc şi muzicile de la terase, la un volum deloc civilizat, se amestecă întru crearea atmosferei de loisir, cum s-ar spune.
Cam aşa arată Lipscaniul zilele acestea, când „La Muse” (care mai nou se prezintă ca fiind teatru, cu toate că este un club) găzduieşte „Undercloud”, un bine-venit festival de teatru independent, la care spectatorii vin buluc. Nimic surprinzător, pentru că în Bucureşti biletele la teatru, mai la orice, se găsesc în general greu. Şi la „Undercloud” biletele se epuizează imediat, mai ales prin rezervare telefonică.
Cum a arătat până acum festivalul de pe Lipscani, din buricul târgului? Aş zice că bine spre foarte bine, în primul rând graţie spectacolelor participante, căci nici unul nu face să-ţi crape obrazul de ruşine (lucru care se întâmplă, trebuia s-o spun, în unele spaţii neconvenţionale din urbea obosită a lui Bucur în care se face teatru), ba unele sunt chiar mici bijuterii. În sala improvizată în care se joacă a fost în aproape toate serile plin ochi de oameni de toate felurile. Şi din cei aterizaţi acolo ca s-o vadă şi p-asta, şi din cei pătrunşi brusc de nevoia de artă, chiar dac-o echivalează cu distracţia de-o seară, şi din cei din viaţa cărora teatrul face parte dintotdeauna, şi de tineri, şi de vârstnici îmbrăcaţi ceremonios, ca la Operă…
Într-un fel, este tocmai dovada că teatrul independent nu este, cum se-nţelege uneori, o mişcare artistică în sine, ci tărâmul iniţiativelor private de tot felul, ivite într-un context precar: există artişti consacraţi, dar şi din cei abia ieşiţi de pe băncile şcolii, care vor să joace. Şi joacă ce, cum şi unde pot. Există, de asemenea, categoria artiştilor angajaţi în teatre de stat, care-şi dezvoltă şi o frumoasă carieră în zona independentă. Festivalul „Undercloud” îi aduce împreună într-un spaţiu lejer şi-i pune faţă în faţă cu un public de o sinceritate care seamănă mult cu bădărănia. Adică? Adică ies oamenii din sală dacă nu le place spectacolul sau dacă nu e ce credeau, dar nu ies oricum, ci deranjându-i pe ceilalţi, se fâţâie de te înnebunesc, mai deschid zgomotos câte o cutie de bere, mai trag câte un scaun… Lucruri fireşti, nu? La „Amalia respiră adânc” se înduioşează şi se ruşinează cumva, parcă prinşi cu mâţa-n sac, la „Ce ne spunem când nu ne vorbim” râd de se prăpădesc, îşi iau o mină gânditoare, mai schimbă o vorbă cu omul de alături şi recunosc că mint de mai multe ori pe zi, la „American Buffalo” trebuie să se concentreze mai mult ca să dezlege personaje etc.
În sala de la „La Muse” am constantat pentru a nu ştiu câta oară ce invenţie indispensabilă este aerul condiţionat… Clipurile publicitare se proiectează repede, înainte de spectacol (care începe cam cu o jumătate de oră întârziere), spectatorii aşteaptă în general disciplinaţi, unii încântanţi ca nişte copii care n-au mai fost de multicel în oraş. Lângă mine, vineri seara, tineri fericiţi că trec actorii la nici un metru de ei. Înduioşător! Pe rândul din faţă, studente sfioase, dar vigilente, cu un ochi la scenă şi cu celălalt la iubit… „E bine aici”, spune (tare, din moment ce am auzit!) una dintre el. „După piesă rămânem la o bere”. Normal! Şi uite aşa, de multe ori, spectatorul descoperă că teatrul nu corespunde imaginii primite de-a gata pe care o are el, că poate fi şi aproape de public, într-un spaţiu nedespărţit convenţional de sală, că nu seamănă deloc nici cu „marile spectacole” de la Naţional, nici cu înregistrătile de referinţă difuzate pe TVR Cultural. Cu alte cuvinte, descoperă, cum spun chiar organizatorii, că teatrul poate fi altfel şi că are legătură cu el.
Actorii, probabil recent întorşi din vacanţă, au chef de joacă şi le place aproape de public. Nu ştiu dacă tuturor, dar celor mai mulţi da (îi includ aici şi pe cei care nu joacă tocmai des în cluburi). În cazul unora, se vede clar că se simt liberi şi că vor să spună poveşti. La aplauze, privesc febril în sală, scrutând priviri şi gesturi. Le-o fi plăcut? Dar cu adevărat? Sau aplaudă din obişnuiţă? Am simţit că astfel de întrebări umblă prin gândurile multora dintre cei pe care i-am văzut sau revăzut jucând în „La Muse” în acest festival.
După spectacol, se rămâne la o bere. Cei pe care nu-i deranjează să ţipe unii la alţii ca să se audă, preferă să rămână în zonă. Ceilalţi pornesc spre locuri mai omenoase. La bere rămân de multe ori şi artiştii. Mai aveţi la dispoziţie o săptămână de festival să vedeţi dacă spun adevărul.
Print