Uite că viaţa mă ispiteşte şi nu mă lasă să-mi ţin făgăduiala. Zisesem că săptămâna asta continuăm “Prăpastia şi hăul”, dar cum aş putea pierde ocazia pe care mi-o dă un text cum nu e altul, din ultimul număr al revistei online Art Act Magazine?
Se numeşte “Afrim, tatăl unui emo kid” (http://www.artactmagazine.ro/afrim__tatal_unui_emo_kid.html) şi e scris de cineva care soarbe din ochi producţiile cunoscutului regizor. Cum nu sunt deloc seriozitatea întruchipată în ochii dvs. şi pe bună dreptate, îmi întrerup consideraţiunile ca să arunc o privire de sceptic ramolit şi pişicher ce sunt la un comentariu la care nu se poate să nu-ţi tresară creierul.
În primul rând, fără îndoială că la vârsta mea e greu să pricep de ce autorul foloseşte cu vădită plăcere limbajul colocvial şi argoul într-o revistă în care scriu critici şi gazetari de teatru. Oare ce rezolvă, la nivel de conţinut şi formă, ce efect îşi închipuie că creează (ca să mă exprim astfel!) cu „songuri miştoace” şi cu „gagicile” de la Teatrul Odeon? Simulează şi poate chiar stimulează un fel de familiaritate cu cititorul sau limbajul liber de clişee terminologice? Enfin… Dacă ar fi scris în alt tip de publicaţie (de popularizare sau trivializare a artei, de pildă, cum nu prea există în ţărişoara voastră), aş mai fi înţeles, dar aici… Sau e mai cool? Sau te pomeneşti că aşa o scriitură nu poate decât să-i ispitească pe neofiţii în ale teatrului, care se vor buluci la cronică pentru că au recunoscut lumea lor în ea prin cuvinte comune?
În ce priveşte conţinutul, oferta e aiuritoare. Avem de toate pentru toţi şi nimic. Nu sunt încredinţat că a-l gratula pe regizor, cu afecţiune şi spirit ludic (ce-i imită piesele), desigur, cu o definiţie gen „emo kid” îi face un serviciu. Hm… Pe de altă parte, după ce citeşti opera rămâi cu impresia că spectacolul lui Afrim este o mare capodoperă nonconformistă, ironică, jucăuşă, dărâmătoare de clişee… O bogăţie, ce să mai! „Câtă speranţă” ar fi, în viziunea autorului, de o mare poezie şi prin utilizarea intensă a cuvintelor ce denumesc fecalele în limbaj popular, ne explică semnatarul. Iar scepticilor le spune că… Eminescu făcea pipi şi avea mătreaţă! (???) Uite ce înseamnă să fii atât de bătrân: îţi scapă logica şi pierzi firul. Ce are a face primăria cu….? Dar să stea liniştit: nimeni nu se îndoieşte că poetul făcea pipi. Nu se impune să ne “aducă la cunoştinţă”. Dar care-i legătura cu „Luceafărul”?! Pare-mi-se că autorul, prins de propriul elan, cade în plasa propriilor idei, oarecum ceţoase. Zic că vrea să facă o analogie, invocând un ilustru exemplu. Buuuuuuun. Dacă nu mă înşel, mecanismul ar funcţiona asfel:
a. Spectacolul foloseşte abundent „căcat” şi „pişat”
b. Spectacolul are poezie şi din acest motiv (de altfel, singurul evocat de semnatar, şi, oricum, neexplicat)
Prin urmare, hai se facem trimitere la Eminescu:
c. Eminescu făcea pipi şi avea mătreaţă, „Luceafărul” are poezie şi din acest motiv (astfel ar fi arătat concluzia, dacă s-ar fi procedat prin analogie.) Numai că, în comentariul cu pricina, autorului îi iese altceva, căci simte aberaţia şi, ocolind-o, dă în alta şi mai dihai: „Deşi făcea pipi şi avea mătreaţă, Eminescu a scris „Luceafărul”. Absolut inocent, autorul pune o problemă de teoria artei. Numai că e veche şi tranşată… Adică pentru ăi mai copţi de veacuri şi de cetitul cărţilor, vreau să zic.
Uite că, în faţa unei astfel de judecăţi, mintea mea istovită şi pusă pe şotii e cam nedumerită. Totuşi, ce o fi vrut să ne arate? Că, deşi era un biet muritor, Eminescu a scris „Luceafărul”? Iar noi să procesăm analogia şi să ne gândim că uite, deşi e un biet muritor, Afrim a creat spectacolul „Câte speranţă”?! Mai degrabă aş zice că a vrut altceva, dar nu i-a ieşit. Cred că a vrut să ne lumineze şi să ne dea peste nas (nouă, tuturor, la grămadă) cu o informaţie nou-nouţă: „pipi” şi „caca” sunt o chestiune universal-valabilă, de când lumea şi pământul, aşa că foarte bine că sunt prezente pe scenă, graţie nonconformismului duduitor al lui Radu Afrim. Acum chiar că zâmbesc, pentru că fireşte că nu prezenţa lor în limbajul de pe scena e problema. Problema e motivaţia lor spectacologică (poftim, mă exprim mai tehnic), în spiritul unei estetici, şi angrenarea într-un întreg cu un sens, fie el şi postmodern (în care sensul ar fi, chipurile, că nu există un sens unic). Cu alte cuvinte probleme nu sunt cuvintele în sine, ci de ce şi în ce scop le spui pe scenă. Că, altfel, „pipi” şi „caca”, ce mai încolo, încoace, facem cu toţii. Numai că nu e suficient!
Cât despre ironia ce învăluie comentariul semnatarului, este atât de ambiguă, că nu se mai pricepe pe cine vizează. Spectacolul? Regizorul? Spectatorul, pe care semnatarul îl bănuieşte a avea aşteptări standard şi pe care îl ia peste picior a priori? Ar fi putut fi salvatoare, dar nu s-a întâmplat. Nici mixtura ceţoasă de ironie (aruncată în neant, aş zice) şi dezinhibiţie şi lejeritate terminologică, nici atât de firavul conţinut ideatic nu te îndeamnă să te duci să vezi piesa. Hi hi, hi, şi tocmai ăsta era scopul articolului în stil nonconformist elogios!
Print
Costel a inteles si el!
autorele cu pricina avea o urgenta: trebuia sa faca pipi si caca si, cum avea de predat o “cronica”, a defecat-o!
Ceea ce il pune in rand cu Eminescu si Afrim, nu?
Vae victis!
Of si aoleu…
Pişicherul de Yorick îşi merită toată faima de peste veacuri. Minunată “Critica criticii”! Am râs cu lacrimi. Dar şi cronica citată oferea un material pe măsură. E aproape egală cu cea a lui Dieter Topp, citată într-un număr mai vechi.
Mai iepurasi dragalasi care zburdati veseli pe imas, uitati cum sta treaba : cred ca textul gabrielei lupu nu este o capodopera in materie de jurnalism cultural, ca asta face ea si de cele mai multe ori o face inspirat. De pilda, la capitolul interviuri, ati fi putut lua lectii de la ea (vezi interviurile ei memorabile din cotidianul) si poate ati fi evitat situatia penibila de a publica pe pasunea lui yorick cel mai jalnic/amarnic interviu din istoria mult incercatei specii. Interviul ala cu omul sanatos eliberat de stresul premiului uniter si obsedat de virgulele din textele dramatice. No, cind rubrica asta, critica criticii, care nu e o idee rea, se va ocupa si de platitudinile ucigatoare din compunerile de clasa a IV/a , hai a V/a, pe care chiar yorick al vostru ni le vinde drept cronci, asadar, cind in rubrica asta o sa va exersati spiritul critic pe propriile alunecari in haurile si prapastiile celui mai crunt penibil, atunci o sa rid in compania voastra si o sa devin cititorul vostru fidel. Eu va doresc succes, ca sint mare cetetoare de cronici si e nevoie si de yorick al vostru, dar inca nu m/ati convins ca nu l/ati dezgropat degeaba.
Memorabile intr-adevar! Le recomand pe unele dintre ele spre amuzament memorabil! Doamna Gabriela numai “capodopere” da… Mai ales afrimiene. Jurnalismul cultural este cu totul altceva, draga ninat! Si nu se face in nici un caz in acest stil de mahala sau de tabloid. Daca tabloidizam chiar totul nu stiu unde o sa ajungem. Si nu de pipi si caca e vorba, ci de un anume fel si un anume stil care incepe sa se impuna. Si fie ca e vorba de a critica sau de a lauda un spectacol nu e normal sa coboram limbajul in acest fel intr-un soi de mimetism atat de facil. De dragul cui? Pe cine crede doamna Gabriela Lupu ca ar convinge in felul asta?
alexa, draga, fa/ma sa inteleg, de cind a sorbi din ochi un spectacol si chiar pe regizorul lui a devenit o crima impotriva umanitatii, respectiv impotriva naturii noastre, umane&culturale?! Textul cu pricina este scris in spiritul grozaviilor&nebuniilor construite de afrim pe scena odeonului si iti respect dreptul de a nu gusta nici textul gabrielei, nici nebuniile lui afrim. Dar respecta/mi si tu dreptul de a ma minuna cum de spiritul critic al lu’ yorick functioneaza necrutator doar in relatie cu paiele din ochii altora, pe cind ditamai birne desfigureaza chipul acestei reviste virtuale cu pretentii de REVISTA DE TEATRU. As fi sanctionat textul gabrielei, daca ar fi aparut intr/o revista de studii teatrale, care ar fi cerut limbaj si rigoare specifice unui demers analitic. Dar textul in cauza raspunde politicii celor de la artactmagazine de a gazdui texte variate ca structura si limbaj, iar GL a fost primita in echipa probabil pt spiritul ludic al discursului sau, care, da, este jurnalism cultural de calitate, adica promoveaza sau sanctioneaza fapte de cultura in functie de anumite criterii de valoare. Ok, poti pune in discutie criteriile de valoare cu care opereaza ea si care au transformat/o intr/o admiratoare a lui afrim, motiv pt care articolele dedicate acestui regizor au structura unor texte promo. Dar intre afrim cel promovat de gabriela lupu&artactmagazine si puiu serban cel tamiiat de yorick este o diferenta de gust care poate fi comparata cu diferenta dintre un vin Chateauneuf du Pape (afrim) si o posirca (serban puiu), de gasit pe toate drumurile. Nu am vazut Cita speranta, poate ca e un spectacol slab, dar, din experinta mea de spectator, stiu ca un tablou/o scena din cel mai slab spectacol afrim face uneori cit o stagiune bucuresteana. referitor la interviurile gabrielei, ramine cum am stabilit, are o lista pe care figureaza nume celebre din viata cul ro si europeana iar rezultatele dialogurilor sale sunt spectaculoase.
si vezi ca NU am zis ca textul ar fi o capodopera … dar e ok.
@ninat: tu compari pe Afrim cu vinul chateauneuf du pape? afrim e un vin bun care nu se gaseste pe toate drumurile ca serban puiu? “stiu ca un tablou/o scena din cel mai slab spectacol afrim face uneori cit o stagiune bucuresteana” cat de penibil…ce ai vazut tu atat de spectaculos in montarile lui? e port-drapelul culturii gay, iar montarile sunt refulari ale lui in care se regasesc si dorintele spectatorilor. nimic de condamnat in asta. e nisa lui si sa fie sanatos cu ea, dar e ridicat pe un fals piedestal. si radu afrim si serban puiu sunt regizori de duzina. doar ca unul are si pretentii de inovator si de mare regizor pe cand celalalt face comedii usoare.
e port-drapelul culturii gay???….si cat te mai deranjeaza pe tine asta….si de fapt…tu doar asta ai vazut. cam trist.
bre tanti yorick si ceilalti (de prin ograda) daca tot aveti asa coaie-n trei colturi de ce nu semnati si voi cu niste nume cat de cat reale. pai de cine va temeti ? hai ca si asa toti “stie” cine pune banu jos pentru foaia asta si chiar si cine a angajat-o pe tanti asta de facea dari de seama la Ziua (zi-i pe nume ca-mi scapa) si se mai stie si cine ii dicteaza ce si cum sa scrie. ca gusturile ei sunt de pioniera afona pe care nu o ia nimeni la corul scolii si , ca s-o consoleze i-au zis ca face compuneri bune.
Răpunsul de mai sus e scris chiar de Radu Afrim? După site-ul la care trimite, aşa s-ar zice. Dacă da, e dovada clară că spectacolul unui regizor arată clar cum e el ca om. Sigur, e impresionant că alege să răspundă în acest stil “modern” şi “neînchistat” la Critica criticii, şi nu la cronica scrisă la capodopera lui de pe scenă. Probabil că vrea să-i ia apărarea Gabrielei Lupu, ca un vajnic cavaler mai aproape de Ferentari decât de Ardeal ce este. Într-adevăr, cu asemenea regizori dezinhibaţi, teatrul românesc o să ajungă departe. Unde e dna Modreanu, să-i dea coroniţă? Yorick, la colţ, pe coji de nucă!
sa inteleg ca Ferentari si alte “margini” nu convin spiritului yorick ( pt ca e evident ca si tanti andrada e una de-a casei dupa ura pe care o nutreste pentru cele doua cronicarese pomenite.) acestea fiind aratate nu pot decat sa ma bucur ca sunt injurat in mod constant intr’o fitzuica cu iz rasist ( hai sa fiu mai indulgent ,fitzuica vizitata de persoane nu tocmai tolerante ) . asta explica multe. hai bafta !
Tanti Andrada nu e “de-a casei”, dacă asta înseamnă că are vreo legătură ascunsă cu revista care găzduieşte cu generozitate şi (prea mare) indulgenţă comentariile dlui Afrim. Mai mult, a descoperit revista doar de vreo două numere, cum se vede însă, la timp pentru această strălucită polemică. Nu ştiu dacă Ferenatari-ul îi convine sau nu lui Yorick, că, după cum spuneam, nu-l cunosc. E posibil, totuşi, ca el, bufon shakesperian, să fie obişnuit cu un limbaj mai fin şi vorbe mai alese decât cele din comentariile marelui regizor în viaţă, dar asta e altă discuţie. Vorbind, aşadar, doar în numele meu îi comunic atoateîngăduitorului şi open-minded-ului domn că nu am nimic cu “marginea” numită Ferentari, dar cred că misiunea teatrului e să ridice nivelul spectatorilor(şi din Ferentari), nu să-l coboare. Oricum, sunt de părere că e loc pentru toţi sub soare şi n-aş fi scris nimic dacă nu remarcam exprimarea neaoşă a dlui regizor. Cu alte cuvinte, să fie sănătos şi să monteze cât şi pe unde poate! Dar nu înţeleg un lucru:de ce acordă atâta atenţie “fiţuicii” ăsteia, de-acolo, de pe culmile lui? A, şi încă un lucru. Alte “margini” înseamnă cumva margini gay? Fiindcă gay-ii pe care îi cunosc (destui la număr)se remarcă tocmai prin eleganţă în atitudine şi rafinament. Dl Afrim e, iată, dovada că şi gay-ii sunt oameni ca toţi ceilalţi. Sau, cum s-ar zice pe la noi, că orice pădure are şi uscături.
Cred că dacă Radu Afrim s-ar fi străduit cu orice preţ, nu şi-ar fi putut face un deserviciu mai mare decât cele două comentarii pe care le scrie. Mi se pare uluitor că un regizor cunoscut şi premiat poate să folosească un asemenea limbaj într-o intervenţie publică. Trec peste faptul că revista pe care o critică a publicat şi două cronici laudative la spectacole de-ale lui(cele ale lui Alexandru Bumbaş.
Ii multumesc dlui Radu Afrim pentru comentarii, ii multumesc si pentru ca citeste revista noastra si, nu in ultimul rand, pentru critici. Desigur, in numele dreptului la opinie. Orice opera (teatrala sau de alt fel) si orice text, atunci cand este lansat/a in spatiul public devine pasibil/a de comentarii, nu-i asa?! In virtutea acestui drept, Yorick al nostru (un personaj despre care, il asiguram pe dl. Afrim, schimba masti la fiecare numar) a ales sa vorbeasca despre un text, nu despre o persoana.
Ma nedumereste insa acuzatia de rasism la adresa unei reviste de teatru si care este preocupata exclusiv de fenomenul teatral…
pare-se ca pisicherul de afrim s-a cam inflamat. ce atata agitatie pentru o fituica?! critica criticii il cam depaseste, saracul, el mai mult cu “coaiele” si cu travestitii, adica descoperirea rotii
Păi, dragă doamnă Monica Andronescu, dumneavoastră nu știați cu cine v-ați pus. Așa obișnuiște “artistul” Afrim să procedeze. E spectacolul prost? Păi, sunt devină ăia care îi asupresc pe gay! De aia e prost spectacolu’. Dacă cineva are o părere contrară geniului dela brăila, e taxat de homofob. Păi mai an a spus că de aia nu i-au dat a treia oară premiu la Uniter, că aveau ceva împotriva gay-lor!! Așa că să nu vă mirați dna Andronescu. Poate ne spune și de ce înjură birjărește? Tot din cauza homofobilor? Eu cred că înjură fiindcă i se permite. Pentru că a ajuns la suficiența ghiftuitului cu kile de diplome! Baron de Festival Național, asta e nea’ Afrim. Și uite că și semnez și e o semnătură pe bune!
Și eu semnez pe bune! Să vedem ce-o să-mi facă nea’! Păi nu știi faza aia dela Timișoara când o ziaristă de la Agenda a “îndrăznit” să scrie câteva observații care nu erau destul de lăudăroase pentru maistru’ Afrim! A dat telefon la patron, ăla era aplecat în China și l-a găit acolo! Să o reclame pe jurnalistă, să o dea afară! S-a dus la aia la recație și a amenințat-o că “de-acu încolo nu va mai semna decât chitanțe”! I-a spus red -ului șef că uniteru’ îl v face praf dacă nu retrage articolul cu pricina! Așa iși apără nea’ Af spectacolele. Cu pumnu’ și cu palma. Că așa “e” artiștii, înjură, bat, amenință, că oricum, oricât de prost ar fi spectacolu’ tot îi premiază când uniter, când peatra n, când dieter topp când vieter dopp, hopp , tzopp! Să trăiască scândura scenei că multe mai înghite! Ia mai înjurați, măi! Hăi! Hăi!
Da’ faza dela Arad, când era să-l bată de G. Schwrtz? Și a îmbrâncit-o pe nevasta lui Schwartz pengtru că nefericita a avut îndrăzneala să caște la spectacolul geniului din strada enesu (afrim de uniter). păi cum să nu vrea să o bată pe Monica Andronescu? Revista Yorick e “fițuică” fiindcă nu l-a lăudat. Dacă îl pupa, îl didilea cum îl didilește dom’ Palade impresaru’ și C Modreanu, angajata lu’ impresaru’ – atunci nu mai era “fițuică”. Ah! Ah! Ce mai artiști avangardiști! Cum mai vor ei la laude, limbidulci și mieriînberi!! Vezi că și eu semnez, Afrime! Ce înjurături cu nuri mai scrii? Sau poate la bătaie ca la dna Schwartz? Că acolo nu era nimic rasist, când ai înjurat și amenințat doi membri ai comunității evreiești? Aia nu mai e rasism! Rasism e numa’ când spui că nu-ți place un spectacol de-a lu’ Af.
Parcă acu’ ați descoperit America, zău! Păi lu’ băiatu’ lu’ Fiscuteanu, nu i-a zis RAfrim că dacă vrea uniteru’ e musai să se joace de-a doctoru’ ? Așa face peste tot. E domnu’ uniter! Vrei Uniter? Vii pe la mine!
Își apără omu’ opera! Ce tot vreți! Înjurăturile, “coaiele” – mmm ce argumente bune. Ce studii teoretice se pot face pe aceste teme. Si poate că se si fac. Abia aștept să le publice. Că operele așa se apără. Nu pe scenă, nu! Doamne ferește! Mai înjurăm, mai amenințăm cu selecționerul, mai știm un prieten pe ici , pe colo? Păi cum crezi că a ajuns piticania afrimieră la aroganța asta? Scrie în ziar că lumea dă năvală la spectacolele lui. Te duci la teatru (la brăila, spre exemplu, unde are sălașu’) Intri la “Sufletul puncte de …) în sală … “sufletu’ lu’ Avram Iancu’ ! Omul Pernă? Stă în bernă! s.am.d. Așa că e firesc să aibă reacția asta de câine strâns cu ușa.