În mansarda Clubul La Scena există un ofertant spaţiu de joc – ar fi nepotrivit să-i spunem „sală de spectacol” – în care se face teatru de ani. Am văzut acolo spectacole interesante şi bune, spectacole proaste şi foarte proaste, spectacole mediocre şi destul de multe spectacole de începători care nu prea au ocazia să joace „pe bune”, în faţa unui public adevărat. În cazul de faţă, e vorba mai ales despre un public tânăr, variat, care probabil că deja ştie cam ce înseamnă teatrul independent de Bucureşti.
Săptămâna trecută s-a jucat „Dacă te naşti luni, probabil vei muri într-o vineri”, pe un text al tânărului George Ştefan, care a avut noroc, din moment ce Theo Herghelegiu i l-a montat. Nu că n-ar fi un text bun, dar texte bune şi bunicele s-ar mai găsi în România, numai că se întâmplă rar ca ele să ajungă la regizori dispuşi să rişte punându-le în scenă. A avut noroc şi pentru că textul lui a primit o formă scenică inteligibilă şi expresivă, care ajunge la public, cu alte cuvinte a avut parte de o montare profesionistă, de care teatrul aşa-zis neconvenţional din urbea lui Bucur, o spun direct, cam duce lipsă. Ultima dată, de exemplu, am văzut tot aici, rezistând cu greu, „Blonda, chiorul şi piticul” şi am fost sigură că n-o să revin o bună bucată de vreme…
Dar m-am întors curând la un spectacol atipic pentru spaţiul cu pricina. Atipic pentru că este o creaţie elaborată (ceea ce, iarăşi, nu e deloc deloc ceva la ordinea zilei în teatrul jucat în astfel de spaţii în ultima vreme, teatru care a cam început să-şi epuizeze formulele şi să se hrănească nu cu rebeliunea, ci cu iluzia ei) şi matură fiindcă reuşeşte să implice emoţional spectatorul prin variaţiuni pe aceeaşi temă, ceea ce i se datorează în mare parte „creierului” care ordonează materialul de pe scenă.
Dar despre ce este vorba? Grosso modo, despre un spectacol în care vedem trei cupluri, de vârste diferite, înfiripându-se şi ducându-se pe apa sâmbetei. El şi Ea, în mai multe variante, păţind, ca să mă asprim astfel, acelaşi destin. Unul trist şi banal (sau să aibă dreptate filosoful care susţine sus şi tare că banalitatea nu există?), copiat dintr-o realitate care ne e chiar prea cunoscută. Trei cupluri, aceeaşi poveste despre cum te ia valul în amor şi cum te păcăleşte, despre pârdalnica de atracţie şi cât de fata morgana este ea, despre nesuferita de fatalitate biologică, despre egocentrism şi înstrăinare, despre forţa rutinei şi, ca pandant, despre puterea dorinţei de altceva, despre viaţa care „e în altă parte”, vorba lui Milan Kundera, despre iubirea care nu e deloc cum ne-am dori etc. Atracţia care-ţi face cu ochiul pe mess şi pe Facebook, un chip contradictoriu al dragostei de azi, precum şi ritualizarea care înconjoară acum cuplarea şi acuplarea au parte de scene verosimile, tratate cu un umor moderat şi cu o tristeţe asemenea, pe care o simţi dacă stai la marginea jocului şi nu eşti empatic.
Poncife şi „vechituri”, spuse de o manieră nu atât nouă, cât de impact psihologic, ceea ce a vital în teatrul de aproape orice fel. Cuplurile îşi spun povestea separat şi pe rând. Întâmplările, gesturile şi cuvintele, deşi aceleaşi, sunt, fireşte, cu totul altele, din moment ce vorbim despre personalităţi diferite. Actorii (Liliana Pană, Constantin Florescu, Adriana Pârvu, Gabriel Coveşanu, Mihaela Popa şi Cristian Olaru) îşi iau joaca în serios şi în acest spectacol al lui Theo Herghelegiu. Nu au nimic în comun, fiecare vorbind propria limbă şi dezvăluindu-şi propria identitate, într-un ritm personal, pe de o parte impus de spectacol, pe de altă parte cerut pur şi simplu de profesia de actor.
De fapt, nu povestea în sine şi nici filosofia amorului şi a vieţii pe care fiecare o interpretează cum poate sunt ceea ce oferă în primul rând această nouă montare. Probabil că, pentru aşa-numitul spectator ocazional, lucrurile ar putea sta astfel. Dar, pentru obişnuitul teatrelor, se vede în primul rând un interesant exerciţiu de stil, înrămat într-o formulă flexibilă şi adecvată textului, fără artificii de niciun fel. Această formulă simplă – pe care mă feresc s-o numesc „minimalistă” – are impact şi arată forţa teatrului ca mijloc de expresie în societatea contemporană, forţă de care majoritatea intelectualilor români se îndoiesc, dar care există, deşi ar putea şi mai mult, dacă spectatorul ar veni, şi el, cu mai mult.
Print