Nu fac politică. Sunt antitalent şi din principiu nu îmi dau cu părerea despre subiecte la care nu mă pricep. Astăzi, în schimb, îi sunt recunoscătoare lui (…)escu. Îmi demonstrează live, zi de zi, ce înseamnă pentametru antic şi mai ales ce efect produce. Ştiam doar în teorie despre efectele cathartice ale versurilor lui Eschil, Sofocle şi Euripide. Mă împăcasem cu gândul că spectacolul tragediei eline nu poate fi reprodus cu acurateţe şi că nu voi experimenta catharsisul descris de Aristotel. Însă, chiar acum când scriu, sunt infirmată; talentatul (…)escu recită silabă cu silabă un monolog care îmi aduce milă şi groază, purificându-mă de problemele mele egoiste. E adevărat, din confortul propriului pat, prin intermediul undelor, şi nu prin emoţia generată în amfiteatrul antic am parte de această experienţă nouă pentru mine – mea culpa. Şi nici nu am făcut parte din „Corul robilor” risipiţi pe străzile Capitalei nici iarna la -20 de grade, nici vara la +40. Stasima lor nu e şi a mea.
Revin însă la interpretatea lui (…)escu – în spatele unui Creon stăpân pe sine, raţional şi coerent, pentru un ochi antrenat se întrezărea, de fapt, un Oreste bântuit de Erinii. Cu masca politicianului capabil, lipsit de coturni, dar cu elemente de costum simbolice cromatic pentru istoria recentă a vieţii politice din România, personajul dă zilnic reprezentaţii impecabile. Intonează vers cu vers, la propriu în dulcele stil clasic, lamentaţia apărării în situaţie de avarie, imprecaţia prevestitoare de dezastre şi obsedantul verdict retoric, încărcat de patimă şi aplomb. Până la epuizare. Constant şi egal, accentuează rând pe rând fiecare dintre cele cinci silabe ale pentametrului şi a duce imperturbabil până la capăt incantaţia. Melosul redundant l-ar fi făcut pe un spectator detaşat să empatizeze cu demnul erou ce cu durere în suflet a luat decizii înţelepte pe care vulgul ignorant nu le poate cuprinde în limitele înguste ale înţelegerii sale. Duios, dar ferm, crud, dar drept. Scos din contextul bine-cunoscut al realităţii, acest personaj halucinant are toate şansele să fie credibil într-o piesă de teatru. Actantul şi-a dat măsura talentului şi s-a identificat cu personajul, s-a pus în situaţie şi aproape că m-a păcălit la un moment dat şi am crezut că şi gândeşte – norocul meu a fost că niciodată nu mă dezic de îndemnul „privitor ca la teatru tu în lume să te-nchipui!”
Nu voi continua să analizez spectacolul pentru că deja simt cum cad pe panta derizoriului şi e păcat. (…)escu nu e un erou antic, concetăţenii mei nu sunt coreuţi, iar România nu e amfiteatrul din Delphi. Cel mai grav e că scenariul nu îl are ca autor pe Homer, ci se compune ad-hoc din realităţile paralele care dintr-un anumit punct îşi neagă legitatea şi converg spre un deznodământ care nu este necesar, dar pare din ce în ce mai probabil: o ţară de Estragoni şi Vladimiri aşteptându-l pe Godot.
P.S. Punctele de suspensie pot fi înlocuite după plăcerea, imaginaţia sau sentimentul de silă al fiecăruia.
Print