„Eşti ceea ce v(is)ezi”

Lume, lume, hai la nuntă! Nu una, ci trei, şi toate trei la Teatrul Mic! Chemarea sună astfel: “Oberon & Titania S.R.L. vă invită la nunţile lui Tezeu & Hypolita, Demetrius & Helena şi Lysander & Hermia”. Dar pentru cunoscători, se ştie, e vorba de o nuntă, două logodne şi-un soi de reînnoire a jurămintelor. Bine că nu-i nicio înmormântare, cât să parafrezeze titlul unui film nouăzecist. Căci acţiunea se întâmplă… nicicând: nici în antica Atenă, nici în Anglia elisabetană, nici într-o contemporanenitate locală. Ci undeva, suspendată în timp, în “fascinantul spaţiu magic, poetic şi filosofic al capodoperei shakespeariene” imaginat de regizorul Gelu Colceag. Adică în vis:  “Visul unei nopţi de vară” sau “visul fiecăruia dintre noi”. Aşadar: Bună ziua la dumneavoastră, / Prea cinstită gazd-a noastră! / Noi nu ne-am gătit de luptă, / Ci ne-am îmbrăcat de nuntă… 

Deşi lupte sunt, de tot soiul. Mai întâi, cea a regizorului, care, fără a da semne de oboseală, se măsoară cu ditamai echipa de treizeci de actori (majoritatea tineri şi în dublă distribuţie pentru multe dintre roluri), cu un text îmbogăţit faţă de primele traduceri româneşti, dar şi cu o muzică originală ce îi dă pe alocuri spectacolului aspect de musical. Şi învinge. Căci de mult timp n-a mai avut Teatrul Mic din Bucureşti o astfel de producţie: nici la nivel cantitativ (al resurselor artistice şi tehnice implicate), nici calitativ. Şi chiar era momentul…

Apoi, conflicte de tot felul se petrec şi în piesă. Dragostea e principala cauză, în variile sale manifestări, ce ţin de vârsta şi starea personajelor, alături de tot alaiul ei de sentimente împresurătoare nu tocmai frumoase, gelozii sau orgolii. Doar că luptele acestea se vor purta mereu pe orizontală, iar nu pe verticala planurilor închipuite de Shakespeare. Fiindcă răfuielile au loc atât în lumea fantastică a zânelor şi spiriduşilor, cât şi în cea reală, a oamenilor. Însă şi aceste lumi sunt dispuse pe mai multe niveluri: zânele o au drept crăiasă pe Titania şi crai – pe Oberon, iar pământenii sunt conduşi de ducele Theseu, aspirant la mâna Hypolitei, crăiasa amazoanelor, dar şi stăpân pe destinele tinerilor îndrăgostiţi atenieni, Hermia, Helena, Demetrius şi Lysander. La un alt nivel al umanităţii, trupa de meşteşugari – actori amatori îşi rezolvă conflictele de natură artistică, punând în scenă “prea trista comedie a lui Pryam şi-a preafrumoasei Thisbe”, alţi doi îndrăgostiţi fără de noroc… Planurile şi nivelurile sunt bine delimitate, doar că uneori se întrepătrund. Ca într-un vis. Deasupra tuturor, însă, planează spiriduşul Puck…

Oficial – un soi de aghiotant personal al lui Oberon, Puck devine – în exegeza regizorală a lui Gelu Colceag – păpuşarul şef, cel care încurcă şi descurcă firele ce controlează personajele, indiferent din care lume ar veni ele. Pentru asta, uneori o încurcă el însuşi, ca orice slujbaş cu idei, fiind nevoit să dreagă lipsa lui de chibzuinţă. De altfel, nici nu-i greu să greşeşti, când toţi “atenienii” seamănă între ei… Iar Puck a îmbătrânit în rele. Nu mai e “Robin-băiat-bun”, ci “Robin cel Nebun” (dar nu atât de nebun ca sărmanii muritori), bufonul a cam obosit să îşi distreze mai marii şi preferă să îşi întreţină micile-i tabieturi. Nu mai e duhul neastâmpărat, precum Ariel, ci doar un vagabond boem de modă veche. Poartă umbrelă pe post de baston, joben şi ceas cu lanţ din aur, cu care ar trebui să măsoare timpul în care poate înconjura Pământul. Însă comod fiind şi agasat de proasta ierarhie din lume, nu mai are niciun chef să se grăbească.

Toate acestea şi multe alte nuanţe surprinde Claudiu Istodor, într-un rol care se lăsa aşteptat de ceva vreme. Artist de vârf al generaţiei sale, el trece cu naturaleţe superioară de la frazarea shakespeariană – la comicul cel mai pur, de la inflexiunile inconfundabile ale vocii sale speciale – la interpretarea de partituri vocale dificile. Şi, cu astfel de actori, parcă mai uităm de “zgura” noastră cea de toate zilele, cea din jurul scenei…

Deşi critica literară a remarcat că personajele celor patru îndrăgostiţi pot fi anevoie deosebite (chiar dacă, respectând bunele obiceiuri ale Atenei, ei dorm răzleţi în noapte), în montarea Teatrului Mic se distinge Helena, care, în interpretarea tinerei Ilinca Manolache trece în nivelul următor. Căci şi planul artistic are “nivelurile” sale, nu? I se alătură, în uniformitatea personajului colectiv, Conrad Mericoffer, Irina Rădulescu şi Radu Iacoban (într-una din variantele de distribuţie). În cazul cuplurilor de conducători (pământeni sau nu), regia primează în faţa interpretării actorieşti: Theseu (Alexandru Gâtstrâmb) oscilează între intransigenţa unui duce al Atenei şi patima de a domestici o “iapă nărăvaşă” precum crăiasa amazoanelor, Hypolita, de care este îndrăgostit (Mihaela Rădescu). În tărâmul zânelor, craiul Oberon (Ştefan Lupu) şi crăiasa Titania (Simona Mihăescu), întunecaţi precum noaptea care îi adăposteşte, îşi dispută un tânăr paj indian, fumează opiu şi îşi dezvăluie impulsurile ascunse – mefistofelice sau sexuale.

Spre deosebire de personajele îndrăgostiţilor, membrii trupei de actori amatori sunt bine caracterizaţi – atât prin nume şi meserie, cât şi prin personalitatea conferită de replici. Ocazie pentru regizori şi, mai ales, interpreţi, să îşi expună toate procedeele comice din arsenal. Repere ne sunt, încă, Victor Rebengiuc în rolul Fundulea din montarea lui Liviu Ciulei de la Teatrul Bulandra, precum şi subtila parodie “Pyramus & Thisbe 4 You” regizată de Alexandru Dabija la Odeon. La Teatrul Mic, regizorul Gelu Colceag porneşte de la umorul textului din vremea lui Shakespeare, când amestecul genurilor nu era condamnat încă, aşa cum o va face mai târziu clasicismul francez, iar publicurile variau de la cel mai umil meşteşugar până la regină. Şi, profitând de libertatea versiunii sale scenice*, ajunge într-o proximitate spaţială şi temporală bine definită prin limbaj şi atitudini. Momentele comice de teatru în teatru devin prilej pentru satiră (adesea amară) a branşei şi slujitorilor ei, cu nenumărate glume pentru iniţiaţi.

În rolul lui Petre Gutuie (pentru prieteni – Petrică), un adevărat factotum artistic (dramaturg, regizor, producător), Cristi Iacob realizează o performanţă ce vine să confirme lărgimea spectrului său de posibilităţi actoriceşti. Cu mijloace bine dozate şi controlate, el evoluează de-a lungul spectacolului egal cu sine însuşi, cu valoarea sa.

Partenerii săi de trupă dau însă senzaţia că, odată cu devenirea micii lor puneri în scenă – de la repetiţii până la reprezentaţia finală – scapă de sub control mijloacele artistice. Dacă în primul act intenţia regizorală încă primează, în cel de-al doilea, desfăşurarea de forţe comice pare să derapeze. De te trezeşti că îţi îngheaţă hohotul de râs şi ţi se face teamă. Unde este toată experienţa în receptare? Unde sunt toate lecturile tale? Cum te-au putut schimba ultimii ani şi amestecul contemporan al genurilor? Cum de-ai ajuns să râzi de un peltic cu două strecurători pe post de ţâţe? (Da, da, “ţâţe” le spune şi în spectacol.) E ca şi cum ai dansa manele la o nuntă elegantă. Şi acum de-abia începi să înţelegi sensul invitaţiei la cele trei nunţi, în care ni se promit “momente jalnic de vesele cu Trupa de Teatru Ob-scenic, alcătuită din cei mai profesionişti dintre meşterii amatori”: Ovidiu Niculescu, Bogdan Talaşman, Vitalie Bantaş, Cuzin Toma şi Radu Zetu.

Doar că adevăratele momente de dans, imaginate de Arcadie Rusu, precum şi muzica originală remarcabilă a lui Călin Grigoriu, te readuc, spre liniştea ta personală, într-un peisaj distins. Iar scenele frumoase de ansamblu (ce fac deliciul oricărui musical care se respectă) vin să întregească o imagine individualizată de scenografia Lilianei Cenean şi a lui Ştefan Caragiu. Aceasta este gândită fie ca un spaţiu etajat (precum planurile diverselor lumi), fie ca o pădure de vară sub cerul ca umbrela. Dar vremurile pare-se că au luat-o razna şi în cetatea Atenei, căci, după ce că sunt întoarse cu susul în jos, umbrelele mai sunt şi găurite. Ponoseala dispare, însă, odată cu sosirea curţii, când sunt înlocuite cu unele noi-nouţe. Ca-n viaţă. Semne clare de apartenenţă se regăsesc şi la costumele personajelor, oscilând între alb şi negru, cu nuanţe de gri. Culoarea revine odată cu elementele de costum ale “bărbaţilor cu palma aspră” din trupa de meşteşugari, precum şi în luminile inteligente ale lui Iulian Bălţătescu.

Ceremonia finală, însă, va avea loc în visul fiecăruia dintre noi – ne mai avertizează invitaţia la spectacolul matrimoniilor din lumea bună. Căci e ştiut: fiecare visează ceea ce este. Sau, în versuri shakespeariene, Tot insu-şi va găsi a lui pereche, / Orice tigaie-şi va găsi capacul / Şi petecul şi-l va găsi tot sacul / Şi toate-or merge cum le taie capul!

 „VISUL UNEI NOPŢI DE VARĂ”

de William Shakespeare

Regia şi versiunea scenică*: Gelu Colceag

Scenografia: Liliana Cenean şi Ştefan Caragiu

Muzica originală: Călin Grigoriu

Coregrafia: Arcadie Rusu

Light-design: Iulian Bălţătescu

Distribuţia: Claudiu Istodor (Puck), Irina Rădulescu / Ana Bart (Hermia), Ilinca Manolache / Andreea Grămoşteanu (Helena), Radu Iacoban / Şerban Gomoi (Demetrius), Viorel Cojanu / Conrad Mericoffer (Lysander), Simona Mihăescu / Valentina Popa (Titania), Ştefan Lupu / Andrei Seuşan (Oberon), Mihaela Rădescu / Ruxandra Enescu (Hypolita), Alexandru Gâtstrâmb (Theseu), Ovidiu Niculescu (Culea Fundulea), Cristian Iacob (Petre Gutuie), Bogdan Talaşman (Francisc Flaut), Vitalie Bantaş (Dudă Supţirelu), Cuzin Toma (Gogu Botişor), Radu Zetu (Lică Cuibărică), Avram Birău (Egeu), Claudia Prec, Mădălina Ghiţescu, Mirela Jienescu, Simona Deaconescu, Alexandra Apetrei, Alexandru Iacob, Zoly David (elfi)

* Versiunea scenică a spectacolului se bazează pe compilaţia traducerilor de George Topârceanu, Şt.O. Iosif, Dan Grigorescu şi Victor Ioan Frunză. Au fost adăugate pasaje din alte creaţii shakespeariene: „Sonete”, „Îmblânzirea scorpiei”, „Hamlet”, „Mult zgomot pentru nimic”.