Dacă vă găsiţi câteva ore să citiţi „Împotriva fericirii. Elogiul melancoliei”, cartea profesorului american Eric G. Wilson, publicată la Editura Nemira toamna trecută, o să daţi de idei şi gânduri care v-au străbătut cel puţin o dată în viaţă.
Fără îndoială că, dacă n-aţi făcut-o dumneavoastră înşivă, măcar aveţi cunoştinţe care îşi tratează psihicul cu conţinutul cărţilor motivaţionale de genul „cum să găseşti fericirea”, „fericirea conjugală în 10 paşi”, „fericirea familiei depinde de noi” etc. În cercul dumneavoastră există cel puţin o persoană care a luat antidepresive sau lecţii de „gândire pozitivă”. Cunoaşteţi cel puţin un om însetat de fericirea propovăduită de manualele care te învaţă, de fapt, ce să crezi că e fericirea. Convingătorul şi poeticul eseu al profesorului american este o demonstraţie în esenţă simplă a necesităţii de a nu elimina negativul – noaptea, suferinţa, melancolia, disperarea – din existenţa noastră şi mai ales a nefireştii obsesii de a-ţi construi fericirea. Wilson a scris, de fapt, despre una dintre trăsăturile care mutilează contemporaneitatea şi gândirea ei: obsesia fericirii, inevitabil acompaniată de frica de melancolie, tristeţe, angoasă sau variantele hard ale acestor două stări.
Wilson se lansează într-o pledoarie puternică, dar deloc agresivă pentru normalitate, care înseamnă dualitate – bine şi rău, bucurie şi tristeţe, lumină şi întuneric, zi şi noapte, suflet şi trup, spirit şi materie. Denunţând obsesia contemporană (cu accent pe cea americană) pentru bucuria, fericirea sa „gândirea pozitivă” normate şi normative, care exclud sau ignoră varietatea ameţitoare a oricărei forme de viaţă, psihologul denunţă falsul, inautenticul instaurat de gândirea impusă prin reţeta generalizatoare. Arătând cu degetul la inautenticitatea în care trăim, pune sub o lupă nedeformatoare teatrul (în sensul nespecializat, vulgar-cotidian al termenului, echivalent cu acţiunea de a simula sau a te preface că), inautenticul, simulacrul vânat de omul de azi, animat de idealul autosatisfacţiei. Contemporanul îşi joacă fericirea, fără să înţeleagă nefericirea. Omul recent, cum ar spune un filosof român din zilele noastre, este un actor slab faţă de sine, fiindcă îşi clădeşte rolul pe idei strâmte, egocentrice, neconforme cu realitatea, care nu este, prin natura ei, univocă. Este un actor inferior, pentru că nu întruchipează, ci simulează. „Cultura noastră”, susţine autorul, „pare să confunde aceste două stări (melancolia şi depresia – n.red.) şi să trateze melancolia drept o stare aberantă, o ameninţare rea faţă de noţiunile noastre de fericire – fericire ca gratificare imediată, fericire ca un confort superficial, fericire ca mulţumire statică.” Inautentic prin simplul fapt că ignoră datele firii – întunericul este condiţia de existenţă a luminii – în goana după fericire (bunăstarea fiind una dintre formele ei), contemporanul este condamnat la inautentic şi la obtuzitate – „a dori doar fericire într-o lume neîndoielnic tragică înseamnă să devii inautentic, să te mulţumeşti cu abstracţiuni nerealiste care ignoră situaţiile concrete”.
Pornind de la acest denunţ, Wilson trece în revistă o veche paradigmă a creaţiei ca rod al suferinţei sau al stărilor „negre”. Îşi susţine demonstraţia – de un bun-simţ aproape inatacabil – apelând la mici studii de caz care să-i susţină teza psihologică despre creaţie. Decupând instantanee edificatoare din opera şi biografia unor filosofi (Ficino), poeţi (Keats, Coleridge ş.a.) sau muzicieni (Beethoven, John Lennon sau Joni Mitchell), autorul insistă neîncetat, printr-o argumentaţie accesibilă oricui, pe ambivalenţa existenţei, pe firescul acestei ambivalenţei şi, prin urmare, pe nefirescul respingerii ei. Altfel spus, Wilson strigă sus şi tare ce se vede de la o poştă: împăratul e gol. Mintea contemporanului spălat pe creier perverteşte realitatea şi e pervertită de ea. Omul ahtiat după fericirea descrisă în cărţile de self-helf şi lumea sunt chit. Cine e vinovat pentru teatrul ieftin care a devenit natura – atât de inocentă! – omului din zilele noastre.
Teza sa este cât se poate de clară: „Pierderea inautenticului afectează milioane de oameni în fiecare an. E ca şi cum mulţimi întregi ar alege să mănânce meniuri în loc de mâncare advărată şi să consume bani în loc de ceea ce pot cumpăra cu ei. Renunţă probabil la lume în speranţa de a rămâne mulţumiţi, la adăpost, nederanjaţi de zorii misterioşi, de amurgul nefiresc. Îşi doresc ca vieţile lor să fie o vacanţă prelungită, vor să fie turişti veşnici. Rămânând adăpostiţi în spatele obiectelor din magazinul de suvenire, ei stau separaţi de lumea şocantă şi schimbătoare care i-ar deprima la fel de mult pe cât i-ar stimula şi care le-ar aminti de propria urâţenie frumoasă şi de propriile morţi vii.”
P.S. A se citi neapărat romanul tânărului american Joey Goebel, „Torturaţi-l pe artist”.
Print
Un Comentariu