Când părul lung îi aparţine lui Samson, evenimentele pot lua o întorsătură periculoasă, cum se ştie. Nu mai puţin atunci când, legat în interminabilă şi blondă coadă, este proprietatea frumoasei Rapunzel. Drept pentru care, utilizatorii ineditului ascensor imaginat de Fraţii Grimm evident ar trebui să se gândească de două ori înainte de a se servi de el. Principalul este cine şi de ce taie podoaba capilară.
La Teatrul pentru Copii „Arlechino” din Braşov, sub bagheta lui Traian Savinescu, operaţiunea ţine de instrumentarul carnavalului medieval, iar „Frumoasa Rapunzel” (de data aceasta titlu de spectacol urmând scenariul scris de regizor) e parte narativă a veselei (şi niţel, atât cât se cuvine) melancolicei adunări. Scenograful Marian Sandu povesteşte vizual umăr la umăr cu Traian Savinescu: suntem într-o piaţetă în care lemnul predomină într-o nuanţă de brun ce permite toate necesarele dezvoltări narative. Stâlpii acestei societăţi, de-a stânga şi de-a dreapta spaţiului de joc, permanent prezenţi şi permanent intervenind, pentru că în ei se găsesc şi motorul basmului, dar şi soluţiile trăitului, sunt clovnul, un inedit bufon August (Marius Stroe), cu trup falstaffian, dacă nu cumva de pe undeva de prin vesela preajmă a lui Gargantua, butoiaş îndelung priceput în ale bucuriilor colective, şi bătrânul violonist Antonio (Alexandru Dobrescu), al cărui nume de familie nu ar fi de mirare să fie Vivaldi. Cei doi dau ritmul, fiind şi garanţii serbării ce se apropie de sfârşit şi, prin urmare, având nevoie de poveste care, cum se ştie încă de pe la Şaherezada, este girantul tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte.
Până aici, doar două marionete în mărime naturală, cele de mai sus. În rest, actorii în pielea petrecăreţilor târgoveţi de ev mediu. Când, însă, August şi Antonio dau semnalul începerii poveştii, cu toţii „trec” în marionetele care retrăiesc cele întâmplate după furtul salatei din grădina vrăjitoarei rele, Damme Gothel (Eliza Muraru/Cecilia Negru). Prima mişcare de teatru în teatru asigură, cum s-ar zice, credibilitatea, nu de alta dar dacă toţi cei prezenţi – „spectatorii” activi din scenă, cei la fel de activi, în felul lor, din sală – cred în adevărul poveştii, înseamnă că aşa şi este. Mai departe, personajele în care s-au transformat cei ce „ascultă” povestea se vor folosi ele însele de păpuşi mai mici, în funcţie de statutul ficţiunii, creându-se astfel un şir pe vreo patru nivele de situări şi situaţii teatrale.
La „Arlechino”, pentru Rapunzel (Petronela Rujan) regizorul decide ca prinţ să fie un poet (potenţial model ficţional în geografia şi vremurile imaginate), şi dacă aglutinarea post-modernă de personaje tot i-a adus laolaltă pe mein lieber Augustin şi pe Vivaldi, de ce nu ar fi noul prinţ-poet un François (Adrian Dobrescu), care peste poate să fie altul decât Villon! Chiar, nu-l vedeţi urcând şi pe coadă blondă în turn de întinerit vrăjitoare, după toate câte ştim ori ne închipuim să fi făcut? De aici, laolaltă cu mama Else (Manuela Zaharie/Erika Mihaly) şi tatăl Jan (Adrian Iuga/Adi Stinghe) povestea curge plăcut şi plauzibil, cu secvenţe excelente precum dialogul obiectelor despre răpirea lui Rapunzel ori dansul licuricilor.
„Un spectacol de teatru-în-teatru, cu personaje-păpuşi parcă desprinse din «jocuri de copii», cu ostaşi hilari căzuţi în «lupta carnavalului cu postul» şi încheiat în buna tradiţie a teatrului de bâlci cu o nuntă ţărănească”, aşa cum bine îşi defineşte Traian Savinescu lucrarea. Spectacol bine aşezat în repertoriul teatrului condus de Mihaela Soloceanu, la mai bine de şaizeci de ani de la înfiinţare şi în preajma participării acum, în mai, la două importante festivaluri la Slupsk, în Polonia, şi la Kragujevac, în Serbia.
Print