Gavriil Pinte: Poezia rămâne religia teatrului meu

Este regizor de teatru, este cunoscut pentru producţiile sale din domeniul teatrului radiofonic (anul acesta spectacolul lui cu „D’ale carnavalului” a primit premiul UNITER pentru cel mai bun spectacol de teatru radiofonic), a absolvit actoria la Târgu Mureş şi apoi regia la UNATC Bucureşti. Gavriil Pinte este unul dintre acei creatori care nu stau întotdeauna în lumina reflectoarelor. După celebrul „Un tramvai numit Popescu”, spectacol care “a circulat” câţiva ani cu tramvaiul prin Bucureşti şi a fost adoptat apoi de Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu, Gavriil Pinte a montat în această primăvară, la Sibiu, de fapt pe ruta Sibiu – Răşinari, tot un spectacol în tramvai, o biografie poetică închisă într-o imposibilă întoarcere a lui Cioran în paradisul copilăriei sale: „Ispita Cioran”. Despre Cioran, despre poezia teatrului în tramvai, despre România şi amărăciunea de a fi român, despre şansă şi neşansă în teatrul românesc, am stat de vorbă cu Gavriil Pinte, care a ţinut să strecoare printre propriile cuvinte fragmente din scenariile creaţiilor realizate în tramvai…

Să începem de la „Ispita Cioran”. Când a devenit prima dată Cioran o ispită pentru dumneavoastră şi în ce constă „ispita”…

Ispita Cioran, titlul spectacolului se trage dintr-o carte, Ispita de a exista (La Tentation d’exister, 1956, a treia carte în franceză a lui Cioran).

Se suprapun aici mai multe tentaţii. Tentaţia mea de a-l întâlni pe Cioran, de a-l cunoaşte pe viu (fiindcă teatrul poate fi şi asta – o cunoaştere pe viu, dintr-o experienţă a spiritului realizată direct pe oameni şi prin oameni). Apoi tentaţia de a împărtăşi această experienţă spectatorilor, tentaţia de a-i face părtaşi la o asemenea experienţă. Şi, nu în ultimul rând, chiar tentaţiile lui Cioran, printre ele: tentaţia de a exista – „meteahnă gravă, meteahnă prin excelenţă, meteahna mea”.

Am fost surprins cât pare de cunoscut Cioran, de fapt cât de superficial e cunoscut. El e „un ghem de contradicţii”, dar sunt vehiculate numai unele din extremele sfâşierilor sale. Iar el e ca o lumânare care arde le ambele capete. Se ştie ca a scris Demiurgul cel rău şi că opera sa conţine accente blasfemice. Şi e adevărat. Dar la fel de adevărat e (şi asta nu prea se cunoaşte… sau se uită…) că tot el a scris şi unele ca acestea:

„Puteri cereşti, ajutaţi-mă să nu mă destram, nu mă lăsaţi să pier sub ochii mei, faceţi în aşa fel încât să nu fiu spectator al propriei mele decăderi!  Îndură-Te de noi, de noi toţi. Tu, care nu poţi fi numit.”

“Ceea ce mă interesează e altundeva. Izgonit din paradis, unde să-mi găsesc locul, unde să găsesc un acasă? Căzut, de o mie de ori căzut. “

“Milostenie – acest cuvânt conţine, singur, lumi întregi. Cât de departe merge religia! L-am dispreţuit, l-am renegat pe Cristos cu bună ştiinţă, şi atât de ticăloasă mi-e firea că nu mă pot căi. “

“Omul poate trăi fără rugăciune, nu însă fără putinţa rugăciunii… Infernul e rugăciunea interzisă.  “

“În deprimarea adevărată, nu ne putem gândi decât la Dumnezeu, fie că suntem credincioşi sau nu.”

 “A te pierde în Dumnezeu – nu cunosc expresie mai frumoasă.”

“În clipele de extremă furie contra mea şi a oamenilor, mă agăţ de Dumnezeu. E, încă, lucrul cel mai solid.”

 “Când strig: Doamne!, atâta timp cât durează strigătul meu, El există. E suficient: ce mi-aş putea dori mai mult?”

“Am de scris un articol care, aşa cum l-am conceput, trebuie să fie anticreştin. Cu toate astea, nu mă pot apuca de el; nu mă simt în stare să-l ponegresc nici pe Dumnezeu nici pe Fiu.“

“Nimeni nu e mai religios decât mine. Nici mai puţin religios. Sunt în acelaşi timp mai aproape şi mai departe de absolut decât oricine.”

E posibil să citez mult din Cioran, mai exact din scenariul spectacolului (o încercare de biografie poetică după viaţa şi opera scriitorului născut acum o sută de ani la Răşinari) – fiincă fac şi eu parte dintre cei care cred că Cioran trebuie citit şi citat. Scenariul foloseşte, cu puţine cuvinte de legătură şi după o structură proprie specatacolului, Fragmente din scrierile lui Cioran, interviuri, convorbiri, cu un accent special pe Caietele sale.

Există şi alte aspecte care atestă o cunoaştere superficială, unilaterală, falsă de fapt, a lui Cioran. Când el e mereu surprinzător, contradictoriu, paradoxal. La 70 de ani intră într-o aventură erotică, se îndrăgosteşte de o frumuseţe de 35 de ani. Mulţi dintre cei care l-au cunoscut s-au arătat extrem de surprinşi. Păi, însemnă ca nu l-au cunoscut bine. Dacă suntem atenţi cu câtă pasiune şi-a trăit viaţa, chiar dacă a mai încercat uneori să-şi tempereze „delirul”,  n-ar trebui să ne mai surprindă această dragoste târzie…

“CIORAN: Dacă aş fi cinstit, dacă aş trage consecinţele din ceea ce simt şi ştiu, ar trebui să mă retrag în singurătate (la mănăstire, în pustiu) ori să mă îmbăt de dimineaţa până seara. Din nefericire, am dorinţe. Sunt sigur că, dacă m-aş rupe de lume complet, tot n-aş putea uita femeia. Fără femeie – muzică rătăcită în carne – viaţa ar fi o sinucidere automată. Trebuie, deci, să accept să trăiesc aşa cum am trăit mereu: sfâşiat între obsesia scheletului şi obsesia cărnii. (…) Carnea nu este materie. Sau, dacă e materie, e o materie tragică.“ (fragment din Ispita Cioran)

Mi-am propus “o biografie poetică” în primul rând pentru că îl consider pe Cioran un mare poet. Desigur – un poet tragic. Iar poezia rămâne religia teatrului meu.

Este al doilea spectacol pe care-l montaţi într-un tramvai. De ce această formulă? Forţează convenţia? Poate atrage/ dezvălui mai mult decât un spectacol realizat într-o sală obişnuită?

Un tramvai numit Popescu, primul spectacol montat într-un tramvai aflat în trafic, pleacă de la un scenariu după viaţa şi opera (antumă şi postumă) a poetului Cristian Popescu (1 iunie 1959 – 21 februarie 1995). Iar poemele în proză ale lui Cristi (extrem de teatrale: au personaje, replici, umor şi… poezie), poemele lui se cer plimbate cu tramvaiul.

 „POETUL: Mi-am dorit întotdeauna să-mi cumpăr ultimul tip de tramvai douăşase ca să-mi plimb duminica Familia Popescu cu el şi să ne vadă toţi vecinii când vom trece prin cartier.

FAMILIA POPESCU: Da, da… toţi vecinii.

POETUL: Tramvaiul trecând înşiră prin oraş o vitrină.

MAMA: Vitrina noastră se învârte acum pe străzi.

TATĂL: Cu manechinele noastre cu tot.

BUNICA: Şi noi trebuie să facem cu schimbul în vitrine.

POETUL: Fiecare familie câte o zi pe an.

FAMILIA: Da…

POETUL: Ca să se mai odihnească şi bietele manechine.

SORA: Astăzi e ziua Familiei Popescu. E o idilă.

POETUL: Idilizez Edenul din vitrine.

MAMA: Pentru că în vitrine hainele nu se şifonează, nu se murdăresc, nu rămân mici pe manechinele copii.

BUNICA: Da. Şi tinereţea e veşnică.

BUNICUL: Piciorul manechinelor feminine e delicat şi subţire…

POETUL: Da, idilizez, căci doar privind la cei de-aici, de jos, oameni sau manechine, îmi mai pot închipui duhurile curate şi albe de sus. Am întins şine de la serviciu până în faţa casei, până pe Valea Prahovei şi până pe Litoral. Mi-am angajat vatman, mi-am angajat cea mai capabilă echipă de controlori, să controleze zilnic biletele mele şi ale familiei mele. Când hotărăsc să mai cobor, aşez în locul meu un manechin, un portret de-al meu, un manechin îmbracat în hainele mele de mire. Când mă întorc îl găsesc murdar de ruj pe obraz, de la domnişoarele care nu îndrăznesc să mă sărute chiar pe mine. La noapte am să-mi chem toţi prietenii la depou, clae peste grămadă, ca să mă înghesui şi eu ca lumea din când în când. Am să inaugurez o gazetă de perete în care vor fi evidenţiaţi toţi călătorii şi invitaţii civilizaţi.” (fragment din scenariul spectacolului Un tramvai numit Popescu)

Iniţial, acest proiect a fost realizat în Bucureşti, pentru oraşul Bucureşti.

“POETUL: Pe 1 iunie 1959 – data naşterii trecută-n buletin – la ora 12, atunci când trebuia să mă nasc, în locul meu a apărut o păpuşă-model pe pieptul căreia scria:
Naşteţi-vă pe 1 iunie 1959, la ora 12. Ofertă unică! Viaţă lungă, bani şi bucurii! Nu pierdeţi ocazia. Naşteţi-vă cu numele de Popescu Cristian! Dar nimeni, cu nici un chip, n-a vrut. Pentru păstrarea aparenţelor a fost inventat Popescu de jucărie, care trăieşte în Bucureşti de jucărie, în Romînia de jucărie şi mănâncă pâine de jucărie şi bea apă şi vin de jucărie şi-a decedat deja vreo trei-patru decese de jucărie, dar degeaba – pentru că nimeni n-a vrut să moară de-adevăratelea pe numele de Popescu Cristian, deşi s-a făcut întotdeauna multă reclamă şi oferta era destul de avantajoasă.”
(fragment din acelaşi scenariu)

Premiera a avut loc în noiembrie 2004. Cu intermitenţe, s-a jucat până în vara lui 2006. Atunci, operatorul cultural al Primăriei Capitalei a îngropat de viu spectacolul. Din fericire, nu l-au putut ucide. Spectacolul şi-a continuat viaţa la Sibiu, pe un alt traseu decât cel pe care a fost gândit iniţial. Aşa se face că versiunea de la Sibiu (călătoria de la Sibiu la Răşinari şi retur) a adaptat proiectul bucureştean la datele concrete din teren. Şi circulă de vreo patru ani încoace. În schimb, Ispita Cioran este un spectacol care a integrat, încă din faza de proiect, datele/specificul terenului/peisajului – uneori până la detaliu. Eram la Sibiu, nu era păcat să nu ajungem la Răşinari? Şi nu cunosc un mijloc de locomoţie mai poetic decât tramvaiul. Spectacolul este proiecţia unei întoarceri virtuale a lui Cioran la Răşinari – paradisul copilăriei sale. Imposibila întoarcere.

Şi apoi, credinţa mea e că teatrul e peste tot. Adică se poate ivi oriunde, şi în spaţii neconvenţionale. Mai mult, sunt cazuri în care pot pune realitatea obiectivă, concretă, realitatea înconjurătoare, să joace în ficţiunile noastre. În loc să imităm realitatea, de parcă n-ar fi destulă realitate.

Aveţi vechi legături cu teatrul radiofonic. Ceea ce propuneţi în cele mai recente spectacole de la Sibiu este o combinaţie stranie de imagine foarte puternică şi, în acelaşi timp, sunetul, felul de a fi rostite replicile, chiar realizarea scenariului par pe alocuri tributare teatrului radiofonic. Cum s-a născut această atracţie pentru teatrul radiofonic şi cât vă bântuie atunci când montaţi un alt fel de spectacol?

Cred că imaginea sonoră e la fel de importantă ca şi imaginea vizuală. Cuvintele şi sunetele, vocile şi tăcerile şi liniştile, ritmurile – toate sunt sau pot fi arme foarte eficiente pentru dirijarea/conducerea energiilor captate sau provocate în incinta/interiorul unui spectacol, pentru conducerea acestor energii către punctele de impact major asupra spectatorului. Asta dincolo de respectul pentru cuvânt, respect care mi se pare important. Cum mi se pare foarte important şi respectul pentru ceea ce întâlnesc privirile spectatorului, universul vizual al spectacolului. Nu cred în aşa-zisele spectacole „vizuale” în care, dacă e folosit, cuvântul e depreciat sau neglijat. Cum nu cred nici în aşa-zisele spectacole „de text” în care componenta vizuală e tratată neglijent. Dar nici cuvântul, nici decorul, costumele, luminile… imaginea plastică – nu sunt echivalente cu teatrul. Sunt literatură şi artă plastică. Teatrul începe din momentul în care ceea ce exprimă se află în afara posibilităţilor limbii vorbite sau scrise (cum foarte bine zicea Artaud). Marile spectacole nu prea se pot povesti sau descrie. Nici înregistrările/filmările nu echivalează cu spectacolul. Spectacolul de teatru nu înseamnă ilustrarea sonoră şi vizuală a unui text. Teatrul nu înseamnă spunerea textului pe de rost de nişte actori (fie ei şi talentaţi) îmbrăcaţi în costume. Cum scenografia de teatru nu-i tot una cu ilustraţia de carte. Nici în cazul teatrului radiofonic, spectacolul nu-i bun dacă e ilustrarea textului. Teatrul ilustrativ e o moarte clinică a teatrului. Teatrul se ascunde dincolo de text şi dincolo de imagini. Şi, de multe ori, ceea ce e ascuns poate fi mai puternic decât ceea ce este arătat. Să ne amintim că Brâncuşi, în Măestrele sale, n-a sculptat găini, păsări, ci zborul.

Dacă v-aş propune o întoarcere în timp şi crudă şi nostalgică, aşa cum faceţi dvs cu Cioran, cum ar arăta drumul prin copilăria şi adolescenţa dvs. Cu tramvai sau fără…

Fără. Dar un drum cu cei dragi, cu toţi ai mei de-acum şi de atunci… şi un drum populat cu unele din obiectele întâlnite în ultimele mele spectacole. Multe obiecte vin de acolo, din copilărie şi, în contact cu actorii, intră în joc, ajung teatru. Eu cred că fac un teatru poetic şi auster, iar obiectele acestea sunt obiecte umile. Ele sunt moarte, inerte (stăruie doar undeva în memoria mea), numai că odată ce intră pe mâna actorilor aceste obiecte prind viaţă şi semnificaţii multiple. Ele sunt, de fapt, obiecte moarte înainte să intre în exerciţiile de improvizaţie ale actorilor, exerciţii care se dezvoltă pe parcursul repetiţiilor, exerciţii diferite de la un proiect la altul.

Ce locuri vă e teamă să revedeţi?

Nu am astfel de locuri. Ştiu doar locuri pe care nu mai vreau să le revăd – fiincă sunt/erau urâte, plicticoase, nişte locuri de nimic.

Ce cărţi vă e teamă să recitiţi?

Nu am astfel de cărţi. În schimb sunt cărţi pe care nu vreau să le re/citesc. Apoi sunt cărţi pe care aş vrea să le re/citesc, dar mi-e teamă că nu voi avea destul timp. Cum sunt şi cărţi pe care sper că voi avea când să le re/citesc (Shakespeare, Dostoievski…). Cum am vreo patru-cinci cărţi la care mă pot duce cu inima deschisă de câte ori nu mai ştiu ce să citesc. Înainte de-a începe să fac propriu-zis regie mă gândeam că aproape orice text/piesă e posibil să o montez într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat. Au trecut anii, am parcurs câteva experienţe teatrale – acum ştiu că lista e mult mai scurtă. Sunt piese pe care ştiu că nu mai vreau să le montez. Altele pe care ştiu că, deşi mi le doresc, nu voi avea timp (sau alte condiţii) să le montez. Şi altele pentru care sper că mai e un timp. Dar lista… scade.

De ce vă e dor?

Acum – de locul în care m-am născut, de ai mei care au rămas acolo, de cei plecaţi dintre ei şi de cei care nu mai sunt.

Cum şi când a fost prima dată când v-a ispitit teatrul?

Eram copil în Negreia – un sătuc de la poalele munţilor Gutâi, o poiană ceva mai mare. Casa părintească e la marginea satului. Între case – distanţe mari, ca la munte. În sat nu erau C.A.P., post de miliţie, cămin cultural, dispensar. Singurele „instituţii”: o şcoală de patru clase, un magazin sătesc („cumparativa”, că de-acolo cumpăram) şi o biserică în care preotul venea o dată la trei săptămâni (fiindcă avea trei sate în parohie), dar când venea, înainte de liturghie, făcea „ore de religie” – asta prin anii ’60-’70… Şi, prin anii aceia, nu prea erau televizoare. În orice caz ai mei n-au avut. Eram student la actorie în ultimul an când şi-au cumpărat primul televizor. În schimb aveau radiou. Tatăl meu a fost cel care a introdus în sat, prin anii ’50, galena, un fel de bunică aparatului de radio obişnuit. Eram copil – vara aşezam, împreună cu soră-mea, pe iarbă o albie de tablă zincată, una în care ne îmbăia mama. O aşezam cu deschiderea spre pământ. Eu intram sub albie ca într-o cutie. Comunicam cu soră-mea cu două beţe, le ţineam în palme. Cu un băţ soră-mea mă muta de pe un post pe altul, iar cu celălalt mă dădea mai tare sau mai încet. Iar eu „transmiteam” ora exactă, buletinul de ştiri, moment poetic, teatru radiofonic. Ştiam pe de rost şi pe voci pasaje întregi din Caragiale  (Angel radios… hai şi noi pe la revuluţie. Lasă-l să urle ca un câine… Curat ca un câine… Sunt cestiuni arzătoare la ordinea zilei… Aveţi puţintică răbdare… Ce căuta neamţul în Bulgaria?De când te-am văzut întâiaşi dată, pentru prima oară mi-am pierdut uzul raţiunii, da, sunt nebun!…) sau din Apus de soare, monologul lui Calboreanu… cel Mare. Dar cel mai mult îmi plăceau Cotele apelor Dunării, aveam câteva localităţi preferate (Gurahonţ, Bechet, Corabia, Supurul de Jos, Zimnicea, Sălard, Isaccea), mă distrau şi încâtau probabil sonorităţile lor exotice. Şi anunţam „gheaţă la mal” în iunie, iulie fără nici o problemă.

Aţi oscilat între actorie şi regie, aţi urmat două facultăţi. Mai oscilaţi încă? Sau acum aţi găsit drumul?

Nu mai oscilez. Acum ştiu că mă pot exprima mai propriu ca regizor. Cred că am găsit drumul către necunoscutul din mine, drumul pe care să caut „denegăsitul”, vorba lui Cioran.

Când aţi simţit că l-aţi rătăcit?

De câte ori am montat piese/spectacole care n-aveau o legătură directă, intimă cu mine. În ce mă priveşte, acum spectacolul trebuie să fie o lucrare autobiografică. Aici ar trebui să zăbovim asupra unei explicaţii. Deşi sunt convins că e cazul să fac spectacole (ne-declarat) autobiografice, spectacole legate intim de propria sensibilitate – nu mă identific cu personajele, cu biografiile lor, nu mă identific cu Cioran, nu am obsesiile sale sau nu în felul lui. M-a interesat să mă întâlnesc cu el, să-l întâlnim. Cred că trăim într-o epocă în care, cu excepţia publicului de telenovele, nu ne mai identificăm cu eroul principal, cunoaştem de cele mai multe ori povestea, dar nu ne identificăm cu ea. În schimb se creează (la spectacol, la concert, în timpul lecturii etc.) un spaţiu spiritual în care devin posibile analogii personale, receptorul are libertatea să-şi creeze un set de analogii proprii, analogii care sporesc potenţialul operei de artă. Şi la acest nivel se realizează, de fapt, un dialog.

Revenind la „Ispita Cioran”. Se simte în scenariul dvs aproape o nevoie de a-l împăca pe Cioran cu el însuşi şi cu România. Cât de certat sunteţi dvs înşivă cu România?

Cineva mi-a spus că parcă i-aş fi făcut dreptate lui Cioran…

Nu sunt certat cu România. Mi-e dragă, e ţara mea, aşa cum e, alta n-am… Asta nu înseamnă că nu mă deranjează şi mă doare… faptul că în parcurile de joacă pentru copii nisipul e plin de chiştoacele ţigărilor fumate de măicuţele şi tăicuţii copiilor care apoi se joacă în nisip, chiştoace şi coji de seminţe îmbăloşate de bunii lor părinţi… faptul că în posturi cheie nu suntem în stare să avem oameni politici cu care să ai curajul, să ai încrederea să pleci la drum lung pe timpul nopţii sau pe vreme rea. N-ai pleca nici pe vreme bună. Şi nici la drum scurt. Nu-mi (mai) doresc ca omul politic de la noi să fie „integru moral”, nu mai am astfel de pretenţii/iluzii, dar de-ar fi măcar eficient. Şi nu e. Există o piesă a lui Dario Fo: Porunca a şaptea – fură ceva mai puţin. Patriotismul nostru e alterat. Unde-i grija faţă de semenul nostru, pentru compatrioţi, pentru aproapele nostru? Ne declarăm creştini într-un procent copleşitor, dar suntem „de o religiozitate minoră”. Un preot în sutană pe stradă e automat pricină de ilaritate la români. Sau aţi văzut cât de „creştineşte” ne comportăm la mari praznice, când (nu) aşteptăm să ne închinăm la sfintele moaşte? Animalele nu se poartă aşa. Cioran zice într-un loc: „Diferenţa dintre om şi animal stă în faptul că animalul nu poate să fie decât animal, pe când omul poate să fie şi neom.”

Din păcate previziunile lui Cioran legate de România, şi nu numai ale lui, şi-au adeverit temeinicia. Martor mi-e Cel de Sus că toate aceste afirmaţii nu-mi procură „satisfacţii reci şi indiferente”.

“Multe popoare au făcut haz de propria lor condiţie; auto-ironia nu lipseşte la nici un popor chinuit şi oprimat. Este cu toate acestea rar ca auto-cunoaşterea să meargă mână în mână cu auto-dispreţul, aşa cum se întâmplă excesiv de des cu românii.”

„Românul îşi zeflemiseşte propria lui condiţie şi se risipeşte într-o autoironie facilă şi sterilă.”

Mulţi români, nesfârşit de mulţi români, mărturisesc zilnic că România este ultima ţară din lume. Multora le dă această afirmaţie o satisfacţie rece şi indiferentă. Dar nu se poate ca pe unii să nu-i doară.”

„Mi-a trebuit o întreagă viaţă ca să mă obişnuiesc cu gândul că sunt român.”

“Ştiţi, după căderea lui Ceauşescu, o dată, nişte tineri din Sibiu au venit, voiau să mă vadă, erau studenţi. Mi-au făcut o impresie foarte bună. Mi-am spus că se pregătea ceva. Eram foarte impresionat. Dar când am văzut că totul a fost un eşec, mi-am spus: E foarte grav! Asta dovedeşte că răul e mai profund decât credeam. Şi nici o explicaţie nu e satisfăcătoare. Neantul ăsta… Fiindcă românii sunt totuşi un popor inteligent. Dar e ceva exterior. Străluceşte, dar nu are o bază. Există ceva în neregulă la rădăcină. E ceva ereditar. Şi asta e drama. E un defect incurabil.”

NECUNOSCUTUL: Neantul românesc.

CIORAN:  Acum România nu mai e luată în serios.

NECUNOSCUTUL: Nici nu e luată în seamă.

CIORAN: Ăsta-i rezultatul. Aproape că s-ar putea spune că trebuia s-o respecţi mai mult sub Ceauşescu… Fiindcă tipul ăsta… se ştia foarte bine ce este, dar avea un fel de… Şi era de temut, nu-i aşa? Acum e haos.

NECUNOSCUTUL: Acum dispreţul pentru România e atât de mare…

CIORAN: Da. La un moment dat, mă aflam invitat undeva. Şi, vorbeam de una, de alta, despre ţări etc. şi, deodată, unul dintre ei se întoarce spre mine: Nu vreau să vorbesc despre România! Gestul ăsta de dispreţ m-a rănit. Asta înseamnă că România nu există? Aş fi vrut să-l pălmuiesc. Numai că eram invitat şi nu puteam… Da, e ţara cea mai dispreţuită din Europa…

NECUNOSCUTUL: Căderea din istorie.

Nefericirea de a fi român.”  (două fragmente din Ispita Cioran)

Ghinionul poporului român e că se descurcă. Prostia şi inteligenţa descurcăreaţă – mână în mână. Dacă nu ne-am descurca ar trebui fie să construim ceva temeinic, fie să plecăm din istorie, să dispărem. Dar nu vom dispărea. În fond prostia e nemuritoare. Şi apoi şi marile puteri au nevoie de un loc de întors căruţa. Am ratat fiecare şansă. Şi nu cred că vreodată va fi alfel. Nu învăţăm nimic. Cum vă explicaţi că nu ne interesează să facem procesul comunismului? Şi nu mă refer aici la securişti, nomenclaturişti, nu, mă refer la indolenţa celor care au avut numai de îndurat de pe urma sistemului totalitar. Nu ne interesează…  Eu sunt extrem de pesimist. Să de Dumnezeu să n-am dreptate.

Cât de greu e drumul prin teatrul românesc?

Trăim într-o ţară cam ca România. Dar n-o să vorbesc acum despre dificultăţile/cenzurile financiare sau despre penuria de criterii ş.a. Mă voi referi numai la aspecte care mă privesc personal. Eu nu am talent social, nu stau deloc bine la „biroul de relaţii publice” ale peisajului teatral autohton. Trăiesc cu părerea că e suficient să fac spectacole bune. Ei, bine, se pare că nu e suficient. Drept dovadă… Poate să-mi spună cineva cu ce e Aurel Baranga mai dramaturg român decât Andrei Codrescu, Florentina Mocanu şi subsemnatul (coautorii scenariului Ghidul copilăriei retrocedate montat anul trecut la Sibiu)? E în ţară un festival de dramaturgie românească la care un spectacol după o piesă a lui Baranga a fost invitat, în timp ce selecţionerul festivalului nici n-a călcat pe la Ghidul… Nici măcar din curiozitate pentru un scriitor de talia şi notorietatea mondială a lui Andrei Codrescu. N-a călcat pe-acolo nici vreun alt selecţioner naţional şi nici un membru al vreunui juriu de specioalitate, nici din greşeală. Vorbim de selecţioneri şi membri plătiţi din banii poporului român. Apoi, poate cineva să-mi explice de ce nici un selecţioner de festival naţional nu a călcat anul acesta pe la Ispita Cioran, deşi spectacolul s-a jucat în mai şi iunie de vreo 12 ori, iar unele selecţii se cam încheie de-acum? Cum n-au prea fost pe-acolo nici cronicari/comentatori de teatru. Dumneavoastră faceţi parte dintre rarele excepţii. Nu sunt pe liste. Aşa că… unora poţi să le fluturi şi-un tramvai, vorba cântecului… N-aş vrea să fiu înţeles greşit. Eu nu am nevoie de notorietate, mă simt foarte bine în straiele mele de anonim. Aş fi preferat să fac teatru în epoci în care auctorialitatea era neînsemnată. Numai că la această oră a secolului nostru toate lucrurile astea (selecţii, participări, recunoaşteri, confirmări…) cam contează în ochii celor care decid cine lucrează/montează şi cine nu. Şi în funcţie de asta poţi trece proiectele în fapt sau nu. Să mă revolt? Nu realizez nimic. Mi-am asumat  o rezistenţă personală, o luptă de rezistenţă. Performanţa pe care o fac actorii în aceste spectacole, performanţe realizate în spaţii neconvenţionale, în condiţii în care lipseşte protecţia sălii de teatru, a culiselor, a cabinelor ş.a. – sunt performanţe ieşite din comun şi s-ar cuveni remarcate. Actorul Marius Turdeanu în rolul lui Cioran este autorul unei performanţe de zile mari. S-ar cuveni văzut. Aşa s-ar cuveni.

Care e, din punctul dvs de vedere, problema cea mai mare a teatrului românesc?

Dictatura mimesisului. Cultul mimesisului. Mimesisul ca model (aproape) unic în elaborarea şi realizarea spectacolelor. (Şi iar o să amintesc faptul că Brâncuşi n-a sculptat  pasări, ci zborul.)

… de aici şi prejudecata „actualităţii”.  A fi „de actualitate” este, în mod abuziv,  o condiţie considerată mai mult decât firească, ba chiar o obligaţie de serviciu a spectacolelor de teatru. De parcă n-ar exista (deja) destulă actualitate, Rondul de noapte nu e de actualitate şi e privit (la mare preţ) şi azi. Concertul nr. 17 pentru pian a lui Mozart (atât de drag lui Cioran şi care se aude şi-n spectacolul nostru) nu e „de actualitate” şi, cu toate astea, se ascultă şi azi. Şi se va mai asculta. Şi Rondul… se va mai privi cât va mai fi lume.

“CIORAN: Chestiunea e că cei mai mulţi vor să fie actuali, se străduiesc să fie contemporani. Ce greşeală ! Contemporan eşti oricum. Problema este să fii inactual, împotriva valului, a modelor, a epocii, împotriva lumii. Şi, dacă se poate, să nu fii chiar contemporan. Să nu fii contemporanul nimănui. “ (fragment din Ispita Cioran)

Desigur asta nu înseamnă că e cazul să facem spectacole vetuste, de secol 19. Dimpotrivă, e cazul să facem spectacole racordate la sensibilitatea publicului actual.              

De ce credeţi că are nevoie sistemul teatral?

În primul rând de-o şcoală bună. În ultimii ani termină studiile de actorie un număr imens de tineri, la o grămadă de facultăţi din ţară. Mulţi dintre ei n-ar fi trebuit să treacă nici de probele eliminatorii de la admitere. Dar n-au profesorii norme, mai sunt şi locuri cu plată, foamea financiară a cadrului didactic şi a statului e mare (şi nesănătoasă!). Mulţi dintre tinerii actori nu se aud nici din primul rând, decât dacă urlă. Şi urlă. Cum să se audă când erau cu zecile într-o clasă şi le venea rândul să deschidă gura o dată la nu ştiu câte zile sau săptămâni. Oare aşa o fi şi la pian? Nu. Exersează zilnic viitorul pianist. E inflaţie de viitori/potenţiali actori, iar concurenţa e anulată de factori absolut aleatorii, mulţi dintre cei buni sunt anihilaţi de aglomeraţia din peisaj. Aşa se întâmplă că intri în multe teatre din ţară şi nu poţi face o distribuţie ca lumea. Aşa se face că mulţi neaveniţi care s-au descurcat cu sponsorii joacă, în timp ce alţii… Mulţi chemaţi – puţini aleşi.

De ce credeţi că are nevoie publicul?

Numai de spectacole bune. În general publicul nu vrea nimic. N-am văzut public/publicuri care să meargă la teatru şi să anunţe ce vrea. Indolenţa managerilor teatrali dă însă vina pe nu ştiu ce cereri ale publicului. A cerut vreun public Faust la teatrul din Sibiu? Şi face săli pline de câţiva ani. A cerut vreun public Trilogia antică la Naţionalul bucureştean? Şi păcat că nu se joacă şi azi. A cerut vreun public…? N-a cerut nimic. I-a cerut cineva lui Eminescu Odă (în metru antic)? Nu-mi aduc aminte. Dacă ar fi scris, la rândul lui, tot doine şi lăcrimioare era bine, mersi, nu i-ar fi reproşat nimeni nimic. N-au scris atâţia şi nu i-a certat nimeni? Le-a cerut cineva impresioniştilor să picteze poantilist, iar lui Van Gogh flamboaiat? Nu. E nevoie numai de spectacole bune, spectacole care să surprindă (cu îndreptăţire) aşteptările publicului.

Care e dezamăgirea cea mai mare legată de teatru?

Frivolitatea. Mai exact: considerarea frivolităţii/trivialităţii (pe scenă, dar şi în culise) ca o condiţie firească, chiar necesară lumii teatrale.

De ce şi pentru cine faceţi teatru?

Pentru noi (actori, scenografi, muzicieni, dramaturgi.. şi regizor) şi pentru spectatori – în acelaşi timp, dar din nevoi sensibil diferite. Pentru mine spectatorul e musafirul meu, al nostru. De aici şi nevoia (mea) de a fi actorii împreună cu spectatorii/musafirii noştri.

Un mic joc… Dacă l-aţi întâlni pe Cioran acum ce l-aţi întreba? Şi ce credeţi că v-ar răspunde?

L-aş întreba despre Brâncuşi. Mi se pare ciudat că nicăieri n-am găsit nici un rând referitor la compatriotul său de la Hobiţa şi concitadinul său de la Paris. Am găsit ceva despre Enescu, de pildă. Pentru Cioran, ca şi pentru Enescu, pe care îl citează, Bach e „sufletul sufletului”.  Dar despre sculptor – nimic. Vom vedea ce-o să-mi răspundă. Vom muri şi vom vedea. Aşa se termină jocul. Sau aşa de-abia va începe. Cine ştie?

Print

Un Comentariu

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.