Titluri de articole anunţă moartea lui John Hurt. Cele mai multe sunt variaţiuni pe aceeaşi temă: „Actorul din Alien şi Harry Potter moare la 77 de ani”. Câteva aduc aminte de „The elephant man” şi mai puţine de „Doctor Who”. Cam aici se opreşte imaginaţia celor care scriu despre dispariţia unuia dintre ultimii actori de rasă pură. Dinte cele aproape 200 de filme în care a jucat, după o carieră de peste 50 de ani, lumea îl ştie pe John Hurt ca pe vânzătorul de baghete din Harry Potter şi ca astronautul din pieptul căruia a ieşit Alien. Dar nu pentru aceste roluri secundare, de efect e adevărat, este John Hurt un actor cu adevărat imens.
Dincolo de cantitatea impresionantă de filme, de activitatea sa în teatru, de iniţiativele caritabile şi de o existenţă privată destul de zbuciumată, stă talentul excepţional al acestui actor care le-a făcut pe toate. De la june prim la monstru, la victimă, la călău, la travesti sau la dragon. Rolurile sale, indiferent de lungime, au avut mereu profunzime. Pe cât de neglijent a fost cu viaţa sa personală, pe atât de serios a fost cu viaţa lui profesională. După o pierdere grea, care i-a marcat existenţa, a reuşit să creeze în „1984” un personaj care îl depăşeşte pe cel din carte, ceea ce rar se întâmplă. Un Winston Smith fragil, chinuit şi îngenuncheat, care se târăşte într-o existenţă absurdă şi încearcă să îşi găsească o firidă de normalitate doar pentru a-şi câştiga dreptul la glonţul din ceafă. Un portret care ţi se întipăreşte pe retina memoriei şi o voce care se întreabă răguşit: „I understand how but I don’t understand why”.
Înainte de acest vârf al carierei a existat „I, Claudius” – un Caligula cu personalitate multiplă: un histrion crud, un dement violent, un duios nostalgic. Şi a mai existat şi Quentin Crisp în „The naked civil cervant” – primul gay care şi-a asumat părul vopsit, hainele feminine şi tot ce implica asta, într-un timp nare nimeni nu milita pentru el. Şi mai înainte a existat şi „10 Rillington Place” unde naivitatea şi candoarea lui au susţinut perfect rolul tânărului care merge la spânzurătoare pentru o crimă de care nu e vinovat.
Apoi există cele două nominalizări la Oscar – „The elephant man” şi „Midnight express”. Un monstru diform, jucat din spatele multor kilograme de latex, care vorbea cu ochii şi transmitea atâta emoţie, încât uitai cât e de hidos şi un puşcăriaş narcoman care susura poveşti într-o celulă întunecată. Şi apoi „Scandal” unde cucerea femeile prin simpla prezenţă şi un şarm de care în viaţa cotidiană nu se ştia capabil şi Bufonul din „Regele Lear” – tragic şi lucid. Şi tânărul jocheu în luptă cu viaţa şi moartea din „The champions” şi „Contact” şi „King Ralph” şi „Rob Roy” şi „Dead man” şi „Love and death on Long Island” şi „V for vendeta”. Şi alte multe zeci de roluri. Chiar şi în „Hellboy”, „Immortals”, „Snowpiercer” şi „Hercules”. Indiferent de cât de comercial ar fi fost filmul, secvenţele cu John Hurt erau de calitate. Pentru că prezenţa lui înnobila cadrul. prin felul său simplu de a juca, mereu cu un gând interior pe care puteai să îl intuieşti atât cât îţi dădea el voie, uneori cu o urmă de ironie prinsă în colţul gurii sale subţiri, cu o sclipire scurtă în ochii negri, atât cât să te lase să înţelegi că are să îţi spună mai multe, dar nu e timp.
Vocea lui este printre puţinele pe care le-ai vrea să îţi nareze viaţa. Mi se întâmplă, recunosc, ca atunci când gândesc în engleză să aud vocea lui John Hurt. Penetrantă, abrazivă, rostogolind consoane dure şi în acelaşi timp mângâind cu vocale de catifea, ca un şuierat al unui vând cald. O voce atât de personală care găseşte mereu logica perfectă în frază.
În ciuda succesului, John Hurt nu a fost ceea ce se numeşte o vedetă de Hollywood. Poate mai talentat decât mutle asemenea figuri, datorită inteligenţei şi umorului pentru care era recunoscut, a rămas un profesionist fără să fie neapărat un movie star. A jucat mult teatru şi probabil că puţini ştiu că a fost Romeo sau Trigorin în tinereţe. Filmarea cu spectacolul într-un singur personaj „Krapp’s last tape” de Beckett este o lecţie de actorie pentru orice aspirant la adevăr scenic şi emoţie nedisimulată. Simplitate şi asumare. Un rol despre care nu se pot spune prea multe; decât că este exact aşa cum trebuie să fie. Iar asta nu se poate spune prea des.
Şi bineînţeles că există liste cu premii şi cu roluri şi interviuri şi poze şi filme. Doar că John Hurt, cumva, a fost un actor care a jucat atât de personal, încât aveai impresia că îl ştii de-o viaţă. Că îţi e prieten. Şi ştii că îţi va fi dor de el. Iar când mergi la cinema şi îl vezi în câteva secvenţe în „Jackie” te uiţi cu grijă la fiecare detaliu şi regăseşti aceleaşi calităţi pentru care merită să fie iubit şi respectat. Şi chiar dacă nu a fost la fel de celebru ca Peter O’Toole pentru ochii săi albaştri sau le fel de cunoscut ca Richard Burton pentru idilele sale, John Hurt e, poate, ultimul membru al familiei regale a actorilor de rang înalt.
Pentru fiecare va rămâne fie ca actorul din Alien şi Harry Potter, fie ca Elephant man, fie ca… Pentru mine rămâne ca John Hurt, actorul ideal.
Good bye, Sir John!
Print