O zicală spune că şapte e număr greu, plin de responsabilităţi, precum treptele desăvârşirii… Către acolo pare a se îndrepta, de 66 de ani cu cortina ridicată, Teatrul de Animaţie Ţăndărică, ajuns, iată, la ediţia cu numărul şapte a festivalul său internaţional – “Bucurii pentru Copii. Spectacole de colecţie”. Cifric, lucrurile s-ar complica şi mai tare dacă am enumera toate evenimentele adăpostite cu bucurie şi largheţe sub umbrela colorată a festivalului – nu toate pentru copii, dar păstrând spiritul ludic de homo sapiens. Aşadar: trupe de profil din ţară şi străinătate, workshop-uri, lansări de carte, vernisaj de scenografie, proiecţii de spectacole, conferinţe tematice – toate de-a lungul a unsprezece zile pline ochi şi urechi! Şi copii, mulţi copii de toate generaţiile, care au învăţat sau şi-au reamintit drumul către cele două săli ale teatrului din Piaţa Lahovari, chitiţi să nu îl mai uite de acum încolo.
Prima seară a festivalului a adus cu sine un adevărat “spectacol de colecţie”, în mica, dar radioasa Anima Studio, mai cunoscută ca “sala de la etajul patru”, neîncăpătoare pentru toţi “adulţii” care şi-au dorit să îl revadă. “Candid”, spectacolul lui Cristian Pepino, se joacă de ceva ani buni (fiind premiat iar şi iar, în varii manifestări – interne şi internaţionale), dar a rămas la fel de viu ca la premieră. Poate şi pentru faptul că este o idee din prima tinereţe a regizorului şi pentru că provine dintr-un spectacol de licenţă al studenţilor săi. Juneţe care s-a transmis în timp reprezentaţiei.
Regizor şi scenograf, profesor, practician şi teoretician într-ale teatrului de animaţie, Cristian Pepino nu mai are a demonstra virtuozităţi profesionale. O face de zeci de ani – în teatru şi la facultate, în ţară şi străinătate. Noutatea, avangarda, zona experimentală, neconvenţionalul, inovaţiile nu i-au fost niciodată străine, dimpotrivă este formator de şcoală şi direcţie. Şi a ajuns în acel minunat moment în care, fără temeri, ci precum un dresor stăpânind toate mijloacele de expresie ale teatrului de animaţie, îşi permite să le îmblânzească întru bucuria frustă a jocului. Spre folosul publicului, al actorilor şi, de ce nu, pentru copilul şi artistul dn sine.
În demersurile sale porneşte adesea de la texte însemnate din literatura universală, pentru a le dezvolta apoi în creaţii personale remarcabile. Aşa stau lucrurile şi cu romanul “Candid” sau “Optimismul” scris de Voltaire în urmă cu peste două secole şi jumătate, în plin Iluminism. Surprinzător, poate, chiar şi pentru autorul cel vizionar, această satiră filosofică va rămâne cea mai cunoscută operă a sa, mai citită şi mai preţuită decât toate tragediile ce ar fi urmat să îi aducă nemurirea. Şi care, la rândul ei, va inspira cei mai mulţi artişti. Filosofi şi filosofii, guverne, armate, teologi şi religii – sunt ridiculizate prin intermediul alegoriei. Iar tonului sarcastic al lui Voltaire şi parodiei clişeelor din romanele de aventuri sau de amor, Cristian Pepino le răspunde cu mult umor şi cu propriile parodii contemporane.
Începutul poveştii e simplu: “Era odată în Westfalia, în castelul domnului baron de Thunder-ten-tronckh, un băiat căruia natura îi dăduse apucăturile cele mai blânde. Îi citeai sufletul pe faţă. Judeca lucrurile destul de bine, deşi avea o minte foarte simplă: cred că din cauza asta îl chema Candid.” Alungat din acest “paradis pământesc” după o inocentă aventură cu tânăra Cunigunda, fiica doamnei baroane, Candid va porni la drum, urmând mai mult calea romanului picaresc şi mai puţin pe cea a bildungsromanului (căci are caracterul deja format). Va fi înrolat cu forţa, va dezerta, paşii îl vor purta apoi spre Olanda, Portugalia şi, mai departe, până în America de Sud, pentru a se întoarce, la sfârşit, tot în bătrâna Europă… Cuningunda va reveni pe traseul lui, ca şi multe din personajele care îl însoţesc temporar: preceptorul Pangloss, Marele Inchizitor, bancherul evreu, guvernatorul spaniol sau bătrâna matroană.
Caracterele sunt desluşit figurate prin păpuşile sculptate de Dinu Carcaleţeanu şi împlinite prin costumele Cristinei Pepino: Candid este blând şi blond, Cunigunda are deja trăsăturile meseriei pe care o va parctica, iar bărbaţii din viaţa ei poartă (în)semnele funcţiilor, dar şi ale naţiilor cărora le aparţin. Dar, aşa cum mărturisea regizorul, acestea nu ar fi valorat prea mult fără o echipă de actori şi păpuşari formidabili: Mihai Dumitrescu, Liliana Gavrilescu, Georgiana Dinescu, Petronela Purima, Marin Fagu, cu toţii foşti studenţi, din promoţii diferite, ai Facultăţii de Teatru din UNATC, Specializarea Păpuşi-Marionete. Deprinşi nu numai cu tehnicile spectacolului de animaţie, cât şi cu jocul actoricesc, ei îşi caracterizează personajele atât prin expresie corporală, mişcare şi dans, cât şi printr-un limbaj “babilonic”, alcătuit din cuvinte rostite într-un amalgam de limbi sau pur şi simplu inventate. Soluţia slujeşte unei mai bune înţelegeri a lui Voltaire, a ideii că “toţi oamenii sunt la fel, iar umanitatea – omogenă”.
Ritmul alert al reprezentaţiei şi sinuozitatea geografică a poveştii sunt susţinute de muzica lui Dan Bălan şi, mai ales, de desenele animate utilizate uneori ca fundal, alteori ca metodă de realizare a personajelor secundare. Practic, odată cu acest “Candid”, regizorul a început să folosească din abundenţă proiecţiile video, deschizând şi în spectacolul de animaţie calea de sinteză între film şi teatru. O vom regăsi şi în cea mai nouă montare a sa, “Play Shakespeare”, o parabolă pentru adulţi, ce reinterpretează într-o cheie modernă mitul lui Hamlet şi binecunoscuta poveste a lui Romeo şi a Julietei sale. Un spectacol ce se joacă în actuala stagiune a Teatrului Ţăndărică.
Şi astfel, colecţia de spectacole “Bucurii pentru copii” – mai mari, mai mici – pare fără de sfârşit de-a lungul celor 66 de ani cu cortina ridicată. Chiar dacă deocamdată festivalul s-a încheiat, căci, văzând zorii iernii mijind, sfioasa Şeherezada tăcu, basmul se va relua cu bine, în anul ce vine.
Print