În căutarea normalităţii pierdute a iubirii

Alegând calitatea în defavoarea cantităţii, Teatrul Bulandra produce, de mulţi ani, spectacole puţine. Însă nu are de ce să-i fie ruşine cu nici unul dintre ele, mai mult, are cu ce să se mândrească. Într-un fel, este o performaţă demnă de invidiat şi greu de crezut victoria acestei instituţii în lupta cu setea de comerţ care usucă, încet-încet, destule teatre bucureştene, lăsându-le fără energie, fără forţă, fără ţinută, dar mândre că tot timpul e coadă la casă de bilete. Fapt pe care nu se sfiesc să-l folosească adesea ca argument hotărâtor care demonstrează calitatea.

Ţinuta şi-o reafirmă şi acum, cu unul dintre noile spectacole mult aşteptate. „Îngropaţi-mă pe după plintă”, după romanul dramatizat de Yuri Kordonsky, în regia aceluiaşi artist rus care a mai montat aici trei spectacole de forţă, a avut trei reprezentaţii săptămâna trecută. Şi confirmă încă o dată că tradiţia calităţii există la „Bulandra”. Pentru a se concretiza convingător, propunerea cu care a venit acum regizorul rus naturalizat în Statele Unite avea nevoie de artişti de forţă – de actori de cursă lungă, care să poată crea pe scenă aproape patru ore, de un scenograf care să le traseze spaţiul de joc astfel încât să ajute substanţial la crearea iluziei şi a atmosferei, şi de un sound designer care să înţeleagă şi să poată dezvălui lumea înviată pe scenă de regizor.

Yuri Kordonsky a avut la dispoziţie toate acestea şi nu le-a irosit. Mag care uneşte piesele din care e alcătuit universul lui micuţului Saşa, în căutarea normalităţii pierdute a iubirii de toate felurile, regizorul a unit piesele de puzzle pentru a crea o imagine cu sens. Cât despre semnificaţie, ştim bine, ea este, prin natura ei, interpretabilă. În patru ceasuri de seară petrecute la Sala Izvor, care s-a înnoit de curând, Kordonsky face ce-l interesează cel mai mult, ca artist, cum mărturisea într-un interviu: să descopere şi să arate pe scenă cum pot arăta adâncimile necunoscutei care, din vremuri imemoriale, poartă numele de om.

Din romanul lui Pavel Sanaev l-a decupat cu grijă pe Saşa, băieţul de 9 ani care stă cu o bunică purtătoare de iubire diabolică. La limita maladivului, Saşa trăieşte suspendat între bunica ce întruchipează „viaţa” şi mama, care întrupează „fericirea” şi rămâne departe. Materialul psihologic abundent din „Îngropaţi-mă pe după plintă” se poate reduce, dacă operăm cu simplificări, la fraza „viaţa e în altă parte”, pe care o împrumut din titul cărţi lui Milan Kundera, şi la starea de spirit pe care o exprimă verbul „a tânji”. Tânjind fiecare după normalitatea lui, personajele caută, cât se poate de cehovian, altceva-ul care să le lase bucuriile mai mult de câteva clipe. Saşa (Marian Râlea) tânjeşte după prezenţa caldă şi jocul de „puricei” ale mamei, bunica (Mariana Mihuţ), animalizată de propria nefericire, închisă în faţa tuturor, tânjeşte să-l subjuge pe Saşa şi pentru a-şi fragiliza iremediabil fiica (Andreea Bibiri). Aceasta tânjeşte după apropierea de propriul copil şi după iubirea pierdută a unei mame care a pierdut de mult exerciţiul iubirii. O mamă al cărei soţ (Claudiu Stănescu) îşi desfăşoară existenţa în spiritul unei iubiri demonico-angelice. Şi aşa mai departe…

Închise în cercul acestei absenţe care le dezechilibrează iremediabil, existenţa, parcă actori pe o scenă în care vor să joace alt spectacol, personajele selectate de adaptarea făcută de regizor trăiesc între ce este şi ce ar dori să fie, între copilărie, dragoste de nerecunoscut, nebunie etc. Important este că actorii vorbesc cu toţii aceeaşi limbă şi joacă în acelaşi spectacol. Împreună însufleţesc, jucând ruseşte, o poveste de la care pleci cu inima grea, îngreunată şi mai tare de violoncelul care nu se opreşte din melodia care defineşte viaţa imposibilă a personajelor şi orientează jocul actorilor. Cu ajutorul muzicii, Kordonsky face minuni. Ruseşti, desigur.

Interesantă şi de efect, soluţia regizorală aleasă pentru Saşa îi cere totul lui Marian Râlea. Să fie şi un băieţel de 9 ani, şi un narator-personaj care-şi aminteşte şi povesteşte. Jucându-se cu această dublă identitate, regizorul îşi pune actorul să scoată asul din mânecă şi astfel să câştige. Pe de o parte, Marian Râlea este Saşa. Pe de altă parte, îl joacă pe Saşa. Şi astfel funcţionează, subtil şi solicitant, în două planuri ale spectacolului. La fel de nuanţată este şi Mariana Mihuţ, partitura cerându-i să interpreteze o „poamă acră” care acaparează tot pentru a-şi umple un gol, un gol care nu se lasă, însă, umplut. Ironică, rea, răutăcioasă, obsedată, frustrată, neajutorată, neputincioasă, diabolică – acestea sunt nuanţele principale care intră în „fişa postului” pentru „Îngropaţi-mă pe după plintă”. Scena în care, prăbuşită la uşa fiicei sale, îl cerşeşte pe Saşa, este ca o dezlănţuire surprinzătoare, pentru că are loc la final, când resursele actorului sunt, în general, epuizate. La fel de intense sunt şi scenele jucate cu Andreea Bibiri, o actriţă cehoviană, aici o fiică şi mamă însetată să dăruiască şi să primească iubire, fragilă ca o fetiţă ce-şi cere dreptul la propriul copil şi la propria copilărie. Momentele construite pe scenă cu Marian Râlea au o mare intensitate emoţională şi dezleagă enigmele pe care regizorul le pune în spectacol. Şi împreună cu Claudiu Stănescu, interpretul soţului care nu poate nici cu, nici fără soţia care n-a devenit actriţă la Moscova, Mariana Mihuţ funcţionează impecabil.

Toate aceste relaţii între personaje se concretizează cu ajutorul scenografiei stilizate realizate de Nina Brumuşilă, care a ales să construiască universul protagoniştilor prin obiecte metonimice: oglinda, dulapul, frigiderul accesibil şi frigiderul inaccesibil lui Saşa etc. Asemenea multor montări contemporane, şi acest spectacol apelează la ceea ce s-ar putea numi denudarea procedeului. Prin treceri dintre scene şi întreruperi de ritm, regizorul nu destramă iluzia, ci, dimpotrivă, o întăreşte, aducând în scenă personaje-instrument din exteriorul scenei, care ne amintesc că suntem la teatru.

Un argument care susţine reuşita spectacolului este incapacitatea de a-l defini prin „-ism”-e. „Îngropaţi-mă pe după plintă” nu este un spectacol-demonstraţie, ci o creaţie ce refuză să fie prinsă într-o formulă. Înotând contra valurilor şi asumându-şi riscul de a fi perceput ca anacronic, spectacolul de la „Bulandra” îşi începe viaţa ca toată frumuseţa copilului venit pe lume din dragoste.