„Aţi văzut vreun sculptor care să sculpteze respiraţia?” se întreba un personaj din teatrul lui Shakespeare. Numeroşi sunt regizorii care se tem de înregistrarea video, fiindcă ea „sculptează” pentru eternitate efemerul teatrului. Alţii, din ce în ce mai mulţi în zilele noastre, acceptă acest mijloc, asumându-şi riscul de a realiza o imagine „durabilă” a ceea ce e menit pieirii. O atitudine dureros de legitimă!
Asemenea lor, noi, spectatorii, oare de câte ori n-am deplorat urma deformată a unui spectacol şi de câte ori nu ne-am bucurat de această frumoasă „ruină” a teatrului care este înregistrarea video? Ea fascinează în măsura în care ne permite să descoperim poetica spectacolului… să reinventăm, pornind de la ea, frumuseţea evaporată a creaţiei şi să-i redesenăm conturul. Arheologia va avea întotdeauna de-a face cu poezia. Şi astfel suntem chemaţi noi înşine să facem o muncă de „re-memorare”, nu doar de „receptare” a unei opere, pentru că – să nu uităm niciodată! – înregistrarea video captează doar umbra efemerului unei reprezentaţii! Iată motivul pentru care va fi întotdeauna un fapt pozitiv ca o mărturie care a beneficiat de cunoaşterea directă să existe sau ca discursul său să existe înregistrat, pentru ca astfel spectacolul să poată fi resuscitat, pe calea cea mai potrivită, pentru a trezi la viaţă „respiraţia” care a încetat pe vecie!
Când este vorba despre teatru, conservarea corectă – ca şi în viaţă – e cu neputinţă, însă tocmai de aceea trebuie să încercăm. Semnificativ în acest sens este faptul că, atunci când sunt la debut, regizorii refuză înregistrarea video a spectacolelor lor, după care, pe măsură ce înaintează în vârstă şi se confruntă cu perspectiva dispariţiei, sunt de acord cu ea. Aşa s-a întâmplat cu Antoine Vitez şi, mai recent, cu Ariane Mnouchkine. Ceea ce îi animă este o pulsaţie testamentară!
Înregistrarea, urmă a spectacolului, permite reconstituirea, descoperirea mizelor lui…, invitându-te în acelaşi timp să-ţi iei o anumită libertate. Libertatea care cere un statut cu braţe mutilate sau cu un chip înfrânt… mă uit la înregistrarea unui spectacol de altădată ca la o statuie adusă la viaţă de o forţă a mării, care o poartă pe nisipul prezentului. Recent editate, cele trei Electre montate de Antoine Vitez sunt o casetă de bijuterii care permite conjugarea privirilor, pentru ca noi să putem deplasa fragmente din primele Electre spre a le integra în ultima. Călătorim în trecut.
Înregistrarea video este un instrument al culturii teatrale. Ea permite situarea unui artist, descoperirea alegerilor lui şi raportarea acestora la alte iniţiative din aceeaşi epocă, precum şi conturarea peisajului oferit de scena franceză, germană, europeană la un moment dat. Înregistrarea are o funcţie locală, personalizată, dar şi una care-o asociază cu perspectiva unui zbor de pasăre, care se formează plecând de la mărturiile oferite. Înregistrarea are funcţii multiple.
Înregistrarea video sau provocarea umbrei! Şi, după cum ştim, niciodată nu e bine să-ţi pierzi umbra. Înregistrarea video sau întoarcerea la o memorie din fărâme! Este vorba despre a face o re-construcţie. Dar, la fel de bine, înregistrarea înseamnă teatru desfigurat! Trebuie să ne ferim. Înregistrarea este o artă! Iar regizorii au tot interesul să o exerseze cu iscusinţă şi cu grijă, pentru a salva, şi nu pentru a deteriora urma propriei lor opere! A înregistra înseamnă în primul rând a iubi un spectacol şi numai după aceea a şti să-i uneşti formele pentru a reconstitui tot ceea ce a creat, la un moment dat, plăcere.
Traducere din lb. franceză de Dana Ionescu
Print