La masă cu Dumnezeu în camera de la Securitate

3stars

Dumnezeu este sinonim azi cu Catedrala Mântuirii Neamului, cu preoții apăruți la știri senzaționale, creștinismul e echivalat de noua intelectualitate fie cu prostia, fie cu Evul Mediu etc. etc. etc. Și când te gândești că la distanță de doar vreo cinci-șase decenii Dumnezeu și creștinismul erau singura lumină într-o epocă de întuneric absolut, că acolo, în închisorile comuniste, au murit oameni apărându-și credința, că acolo s-au întâmplat mari miracole, că acolo unii dintre cei mai mari intelectuali ai acestei țări – nu ca cei de carton făcuți azi de Facebook – au suferit până la ultima suflare și au devenit martiri, că acolo creștinismul era pedepsit cu bâta și cu celebrele camere de la izolare… Democrația ultimilor ani și noua intelectualitate au reușit mai bine decât au reușit-o comuniștii în peste 50 de ani… Au dus creștinismul în derizoriu și zilnic vezi și te înfiori de felul cum tot ceea ce înseamnă spiritualitate e călcat în picioare, ironizat, aruncat în malaxorul rețelelor de socializare…

Ei bine, în acest context, un spectacol precum cel de la Teatrul Metropolis, pus în scenă într-un nou spațiu, Sala Nocturnelor, extrem de potrivită pentru astfel de montări, „1949 (Judecata)”, după un text de Bogdan Adrian Toma și Emanuel Pârvu, mi se pare extrem de curajos. Curajos pentru că readuce în discuție pe de o parte problema închisorilor, a fricii și a metodelor pe care le foloseau torționarii comuniști în camerele lor secrete de la Securitate, iar pe de altă parte problema credinței și a lui Dumnezeu.

Într-o încăpere mică de câțiva metri, închisă în plexiglas, de o parte a unei mese stă un bărbat îmbrăcat în haine monahale. E călugăr, e lovit, are sânge pe față și tușește cumplit. Așteaptă. În liniște. Și în interpretarea lui Adrian Titieni fiecare detaliu este cu minuțiozitate urmărit. Toată suferința, tot zbuciumul interior al miilor de oameni care au trecut printr-o astfel de încăpere a Securității, unde pe jos se zăresc încă urme vagi de sânge, toate se simt cu o forță teribilă în interpretarea lui. Și în același timp, peste toate, liniștea, liniștea și puterea aceea nepământească pe care numai oamenii care-l aveau lângă ei pe Dumnezeu și-o puteau păstra. Și cei mai mulți care ajungeau acolo, pe scaunul de la Securitate, cu lumina chioară deasupra capului, după ore și ore de anchetă, fără un strop de apă, în permanență sub amenințarea torturii și a bătăii, cei mai mulți, da, îl aveau cu ei pe Dumnezeu și mai aveau o lumină aparte, greu de înțeles pentru noi, oamenii secolului 21, în care totul e dus în derizoriu și se trăiește virtual… Tocmai toate aceste detalii le surprinde jocul lui Adrian Titieni, atât de interiorizat în prima parte, un personaj aproape dostoievskian și care n-are cum să nu-ți amintească, așa cum stă acolo, demn și de neclintit, de Steinhardt sau de Mircea Vulcănescu sau de atâția și atâția preoți și călugări care au suferit în închisorile comuniste… pentru valori pe care noi azi le călcăm în picioare.

În fața lui, de cealaltă parte, se află torționarul comunist, interpretat excelent de Emanuel Pârvu, cel care semnează și regia, conceptul și scenografia spectacolului și care celor mai mulți le este cunoscut în primul rând din film, unde numai anul trecut a semnat regia lungmetrajului „Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor”. De data asta, pe scenă, la doi metri de spectator, Emanuel Pârvu își asumă riscul de a interpreta un securist abil, un profesionist al torturii, cel mai cunoscut din sistem, cel căruia nicio victimă nu-i rezistă vreodată. Spun „riscul”, pentru că ar putea oricând să alunece în clișeu. Ceea ce nu se întâmplă nicio clipă. Dimpotrivă. Își construiește rolul cu minuțiozitate, își dozează și gradează bine gesturile și cuvintele, totul e calculat perfect, schimbă tonurile de la falsa căldură și empatie la cruzime și la amenințare, se joacă în permanență cu psihicul celui din fața lui, îi caută punctele slabe.

Spectacolul e construit ca un joc de șah, în care la început numai unul pare să câștige teren și piesă după piesă. Minciuna și frica, amenințarea și forța se rotesc apoi și fac schimb de roluri. Adevărul devine relativ… Călugărul apără ceva, un secret. De altfel nici nu contează ce, așa cum nu contează nici micile probleme de logică ale textului, pentru că totul e un pretext. Un pretext pentru a vorbi despre frică, trădare, adevăr, minciună și, mai ales, despre Dumnezeu, despre iertare, despre încredere în oameni…

Și la un moment dat, raportul de forțe se schimbă, și tocmai asta e partea frumoasă a textului, chiar dacă situația respectivă e greu de crezut logic. Totuși, dacă accepți convenția și schimbi perspectiva, înțelegi la un moment dat și motivațiile torționarului, care se transformă brusc în personajul vulnerabil, care cerșește îndurare. Și e atât de frumos surprinsă diferența, în felul cum cei doi își construiesc rolurile, între demnitatea cu care călugărul cere un pahar cu apă și mulțumește spunând simplu „să-ți dea Dumnezeu sănătate” pentru cei doi-trei stropi pe care reușește să-i ducă la gură, adunându-i de pe haine, atunci când securistul îi aruncă apa în cap, și felul lipsit de demnitate în care același securistul ajunge să ceară îndurare atunci când nu mai are pistolul în mână.

Și poate cel mai frumos și mai puternic moment din spectacol este cel în care călugărul, cu pistolul în mână, îl pune să se roage în genunchi pe ateul absolut, aflat pe marginea prăpastiei, iar el repetă cuvintele și simți că până și acolo, în întunericul din mintea și sufletul lui, rugăciunea forțată aduce o lumină…

Teatrul Metropolis

„1949 (Judecata)”

Un text de Bogdan Adrian Toma și Emanuel Pârvu

Asistent regie: Bogdan Tulbure

Asistent scenografie: Andrei Sova

Muzica: Mihai Pocorschi

Regie, concept, scenografie: Emanuel Pârvu

Cu: Adrian Titieni și Emanuel Pârvu

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.