Lectura – funcţie vitală, plăcere, viciu, boală

„Asocierea dintre cărţi şi cititorii lor nu seamănă cu nicio alta dintre obiecte şi cei care le folosesc. Instrumente, mobilă, haine – toate au o funcţie simbolică, iar cărţile le dau cititorilor lor un simbolism cu mult mai complex decât cel al unei simple ustensile. Simpla posesie a acestora implică un anumit statut social şi o anume bogăţie intelectuală.”Astfel scrie Alberto Manguel, seducător iubitor de cărţi, în care se întâlnesc în chip fericit plăcerea nebună a lecturii cu ştiinţa de carte, într-un studiu pe care l-am devorat în tihnă – e o falsă contradicţie în termeni, i-am experimentat falsitatea – şi în care m-am cufundat ca într-un spectacol de teatru, aşa cum făceam la începuturile vieţii mele de spectator.

„Istoria lecturii”, publicată de Editura Nemira, carte de succes mai peste tot pe unde a fost tradusă, confirmă farmecul şi fertilitatea unui gen care îşi găseşte vad bun în secolul XXI, poate mai generos decât în epoci apuse: istoria subiectivă, privirea profund personală, care nu dezvăluie, ci construieşte obiectul (cum zice Jean Staronbinski, critic de identificare de spiritul căruia mă simt aproape). Autorul ne ia de mână şi ne duce într-o călătorie în timp, pe la oracole antice, prin scriptorii medievale, unde se citea în tăcere, prin lagăre ale modernităţii, în care cartea memorată era salvarea, şi prin câte şi mai câte cotloane ale memoriei omenirii. Este vorba, însă, despre o memorie aşa cum se reflectă ea prin memoria afectivă a lui Alberto Manguel, dar şi printr-o judecată care nu aderă la principiul detaşării de obiect. Eseistul scrie ataşat de obiectul său – practici de lectură – şi nu face critică şi nici istorie literară. Istoriseşte cu farmecul cu care fac analiză mentaliştii francezi, cu o narativitate care ispiteşte mereu cititorul, cu un instrumentar stilistic obişnuit, dar infailibil, despre cum a alunecat în lumea cărţilor ca Alice în Ţara Minunilor şi cum nu va reveni pe tărâmul fără cărţi niciodată.

Folosindu-se de toată libertatea garantată de eseu, Alberto Manguel se apleacă, după cum îi e voia, asupra unor personaje şi scene din istoria infinită a lecturii. Grupate în două părţi – „Documente ale lecturii” şi „Puterile cititorului” – cele 20 de capitole ale volumului sunt microanalize ale diverselor practici de lectură, alese nu după cun criteriu cronologic – care ar fi, oricum, inutilizabil – ci mai degrabă după unul antropologic. Printre episoadele în care autorul strânge un fel de fire de nisip din nesfârşitul unui obicei care există de când lumea veţi găsi instatanee ca: sibilele care citeau destinul; sortes Vergilanae, adică citirea viitorului într-o carte, de obicei „Eneida” lui Virgiliu” (astfel i s-a prezis lui Carol I al Angliei că va fi trădat de popo şi ucis după voia lui); apariţia târzie a cititului în gând, care devine uzual în Occident în Evul Mediu, epocă în care citirea în tăcere este regulă de neîncălcat în universul cleric, cel care deţine forţa intelectuală; concepţia medievală ce demoniza femeia, care, dacă ar învăţa să scrie, ar aşterne pe hârtie misive de amor, aşa că e preferabil să i se citească doar rugăciuni şi scrieri religioase; lecturile publice pentru muncitorii din industria cubaneză a tutunului; lecturile interzise sclavilor; cărţile puse la index de nazişti şi de Biserica Catolică hoţii de cărţii; transformarea cărţii în bun comercial, schimbare survenită abia prin secolul al XII-lea; cum a ajuns obiectul numit „carte” la formele lui de azi etc.

Lectura cărţii lui Alberto Manguel, de care Borges – care i-a marcat adolescenţa şi i-a trasat, fără să ştie, viitorul petrecut în uriaşa bibliotecă a lumii, cu deliciul descifrării fără sfârşit a semnelor – ar fi mândru creează un efect labirintic. Seamănă cu „Lista infinită” a lui Umberto Eco, deschizându-ţi porţile spre un univers în care pătrunzi cu fiecare carte citită, cu fiecare gest hermeneutic făcut (fie şi numai aşa cum face domnul Jourdain proză), dar pe care te plimbi acum fără se te saturi şi, evident, fără să te plictiseşti, şi datorită acestei istorii literaturizante, rod al reveriei, rod al unei mistuitoare pasiuni haotice.

Borges cel orb, întâlnit de autor în adolescenţă, într-un anticariat din Buenos Aires, este marele personaj absent din această piesă de teatru care este, de fapt, cartea lui Alberto Manguel. Întâlnirea cu el, petrecută într-o tinereţe de care autorul nu se simte departe şi pe care o trăieşti, deşi altfel, şi azi, n-a fost o iniţiere, căci aceasta se petrecuse deja, ci un fel de degustare. Enigmaticul domn orb, care ştie cărţi pe de rost şi inventează cu o uşurinţă de necrezut, autori, volume şi scrieri, a apărut exact la timp. Alberto Manguel i-a citit în seri lungi, în locuinţa lui din capitala Argentinei, şi amândoi, dedaţi la această plăcere creatoare de dependenţă, aveau să scotocească în continuare prin acelaşi labirint al cuvintelor scrise. Acelaşi, dar altul pentru fiecare, se înţelege. Cititul a devenit – ca în propoziţia lui Flaubert „Citiţi ca să trăiţi”, unul dintre motto-urile din „Istoria lecturii” – sinonim cu existenţa în sine. Sau, pentru amatorii de nuanţe, cu o existenţă. Alberto Manguel o spune mult mai bine. „Cititorii de cărţi, în a căror familie intrasem pe neştiute (întotdeauna avem impresia că suntem cei dintâi care descoperă ceva anume şi că fiecare experienţă, începând cu naşterea şi sfârşind cu moartea, e înspăimântător de unică), extind sau concentrează o funcţie comună nouă, tuturor. Citirea literelor de pe o pagină nu este decât una dintre multiplele înfăţişări ale acesteia. Astronomul care citeşte o hartă a stelelor ce nu mai există de multă vreme; arhitectul japonez care citeşte terenul pe care urmează să se construiască o casă, astfel încât s-o ferească de forţele rele; zoologul care citeşte urmele animalelor în pădure; jucătorul de cărţi care citeşte gesturile partenerului, înainte de a pune pe masă cartea câştigătoare; dansatorul care citeşte însemnările coregrafului şi publicul care citeşte mişcările dansatorului pe scenă; ţesătorul care citeşte desenul complicat al unui covor pe cale să fie ţesut; cântăreţul la orgă care citeşte diferite niveluri simultane ale muzicii orchestrate pe ştime; părintele care citeşte pe faţa copilului semnele bucuriei, fricii şi uimirii; ghicitorul chinez care citeşte formele ancestrale pe carapacea unei broaşte ţestoase; îndrăgostitul care citeşte noaptea trupul iubitei sale pe sub cearşafuri; psihiatrul care-i ajută pe pacienţi să-şi citească visele confuze; pescarul din Hawaii care citeşte curenţii oceanici prin simpla scufundare a mâinii în apă; ţăranul care citeşte vremea pe cer – toţi împărtăşesc cu cititorii de cărţi abilitatea de a descifra şi de a interpreta semne. Unele dintre aceste citiri sunt mai nuanţate, pentru că se ştie că ceea ce e citit a fost creat tocmai în acet scop de către alte fiinţe omeneşti – notele muzicale sau semnele de circulaţie, de exemplu – sau de către zei – carapacea broaştei ţestoase, cerul nopţii. Altele depind de noroc.

Şi totuşi, în fiecare dintre respectivele cazuri, cititorul este acela care pecepe sensul; cititorul atribuie sau recunoaşte obiectului, locului sau evenimentului o anumită citire posibilă; cititorul e acela care trebuie să dea sens unui sistem de semne, iar apoi să-l descifreze. Noi toţi ne citim pe noi înşine şi citim lumea din jurul nostru pentru a percepe dintr-o privire ce suntem şi unde suntem. Citim ca să înţelegem ori ca să începem să înţelegem. Nu avem cum să nu citim. Cititul, aproape în aceeaşi măsură ca respiraţia, este o funcţie vitală”.

Alberto Manguel, „Istoria lecturii”, trad. de Alexandru Vlad, Editura Nemira, 2011

Print

Un Comentariu

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.