Maia Morgenstern: Cât eşti dispus să sacrifici ca să nu ţi se taie livada?!

O întâlnire cu Maia Morgenstern. Un dialog despre Cehov, „Livada de vişini” de la Teatrul Naţional din Bucureşti, în care interpretează rolul  lui Liubov Andreevna, şi despre ea însăşi. Cine e Maia Morgenstern? Răspunsul se află deopotrivă în ea însăşi şi în fiecare dintre zecile de roluri din teatru şi film care au făcut-o celebră… 

Vă amintiţi prima dumneavoastră întâlnire cu Cehov?

E o poveste frumoasă. Prima întâlnire cu Cehov a fost, evident, în şcoală, ca studentă. Şi bine e că se studiază Cehov… Ce înţelegem, cum înţelegem, cum îl percepem la vârsta aia e o discuţie foarte lungă şi bine ar fi s-o avem odată. Dar glumind şi glumind amar, să spunem că Cehov este un autor condamnat… Şi să facem aşa un pod direct către „Livada de vişini”. Trofimov era pe atunci un personaj categoric şi definitiv pozitiv. Eu am fost privilegiată să joc Irina. Şi spun privilegiată pentru că simţeam acut toată problematica şi toate stările Irinei. În schimb, ce înţelegeam eu la 19-20 de ani din Liubov Andreevna… Sau din Arkadina. Sunt personaje care visează fără să ştie bine de ce. Toate studentele sau actriţele în devenire se întreabă atunci cu ce se mănâncă vârsta de plus 40 de ani. Şi trebuie să faci un efort, să încerci să te confrunţi cu tematica, cu problemele, cu întrebările, cu misterele, cu jumătăţile de propoziţii, cu schimbările de registru. Dar, revenind, spuneam că Cehov este condamnat. De ce? Iată spre exemplu Trofimov, care la vremea aceea era un personaj categoric, definitiv şi total pozitiv. Trec anii, trece viaţa, trece Revoluţia, lucrurile sunt percepute altfel, iar Trofimov devine un personaj categoric negativ sau cel mult ridicol. Este emblematic…

Şi cum aţi regăsit-o acum pe Liubov Andreevna… după studenţie?

Există o capcană, există o tentaţie, există un loc comun… Băgăm lemne şi motoare cu cărbuni de obicei în zonele cu marile monologuri şi lăsăm deoparte micile replici, care par de umplutură, de trecere… La Cehov nu există aşa ceva, totul e încărcat de semnificaţie, curge. Şi n-am pretenţia că spun vreo noutate. Cred că asta e frumos. Fiecare are sentimentul că el l-a descoperit, că pentru el a fost scris, că lui parcă i se citesc gândurile. Fiecare actor, fiecare dintre cei chemaţi să joace pentru un timp, să se confrunte cu Cehov. Şi bine ar fi ca fiecare să-l ia ca pe un studiu personal, ca pe o introspecţie. Cât din mine e acest personaj, cât mă identific, cât din mine condamn, cât asum, cât mă regăsesc, cât e complet străin…

Şi ce răspunsuri aţi aflat lucrând la „Livada de vişini”?

N-am să vi le dezvălui, nu pot să vi le dezvălui, pentru că nu cred că am destul curaj. E atât de profund, e purificator, dar e intim. Fiecăruia dintre noi, cei care am lucrat la „Livada…”, i se părea că ăsta e adevărul, că asta e cheia şi că asta a vrut să spună Cehov. Iată frumuseţea lui Cehov. Are răspuns, are vibraţie pentru fiecare om, pe treapta sa, în concepţia sa.

Ce e cel mai greu pentru un actor care se apropie de Cehov?

Nu ştiu care ar fi răspunsul corect. Aş spune că modestia e cheia. Să descoperi în tine însuţi sau să încerci să ascunzi zonele de umbră de care nu eşti mândru şi care pot face un personaj interesant, controversat, ambiguu… Mă refer concret la Liubov Andreevna. Da, dacă stai s-o judeci aşa, ca la tribunal, e o oribilă. E absolut oribilă. Sunt momente în care mă gândesc la ea cum mă gândesc la mine. E bine sau e rău… Să mă duc să-mi pun cenuşă în cap pentru că nu fac două parale sau, dimpotrivă, există un rost pentru care fac umbră pământului. Sunt întrebări care ţin de dimensiunea existenţială. În care te confrunţi tu cu tine. Şi spui textul mai tare, mai încet…

S-a potrivit felul în care aţi simţit-o pe Liubov Andreevna cu felul în care a gândit Felix Alexa spectacolul?

Am colaborat. Mici revelaţii succesive… care apoi se ascund, care se pot întuneca…

Lumea noastră de astăzi se potriveşte lumii lui Cehov sau Cehov lumii noastre?

E universal şi peren. Da, se potriveşte. Cehov a fost un medic perfect conştient şi sensibil la lumea în care trăia, o conştiinţă socială minunată. Şi bine ar fi să ne molipsim de conştiinţa socială a lui Cehov. Şi, dincolo de alte dimensiuni, asta e o coordonată foarte serioasă şi eu nu m-aş ascunde. Drag îmi e să-i citesc scrisorile, să-i simt vibraţia, durerea profundă la mizeria care-l înconjoară. Nu credeţi că sună cunoscut? Nu vi se pare cunoscut acest discurs?

Ce vă doare cel mai tare la lumea în care trăim?

Sincer? Absenteismul. Livezile astea pe care le pierdem fiecare în orice secundă. Conştient, în noi, în ceilalţi, pierdem, pierdem, pierdem livezi… pentru că, pentru că, pentru că… Apologeţi ai binelui şi ai conştiinţei civice cum spune Gaev şi nu minte.

Cum arată lumea Maiei Morgenstern?

O junglă. Şi cea din afară, şi cea din interior. N-am răbdare, învăţ. Acum învăţ matematică împreună cu fiica mea cea mare, cred că este singura fiinţă de pe lumea asta care va reuşi să mă înveţe puţină matematică şi să-mi şi facă plăcere. Şi amândoi părinţii mei sunt profesori de matematică… Poate că m-au iubit şi m-au alintat prea mult.

Vorbiţi-mi despre cea mai dureroasă experienţă pe care aţi avut-o dumneavoastră ca actriţă.

Se poate întâmpla ca cele mai dureroase experienţe să fie de fapt printre cele mai frumoase. Ar fi, poate, când m-am luptat cu absolut toate morile de vânt şi de apă… pentru a putea juca un spectacol care s-a numit „Dama cu camelii”. Răzvan Mazilu era un tânăr studenţaş, pe nedrept neluat în seamă la vremea aia. Un dansator, un balerin, care vrea să facă şi el teatru… „Hai, dom’le, lasă-ne în pace!” Eu am avut încredere în el şi am scos împreună acel spectacol şi am bântuit cu el prin toată lumea. O ieşire cu un spectacol în afară devine un paşaport în ţară… Şi poate că nu e rău. E un semn că valoarea este universală. De obicei, după ce mergi cu el în străinătate pare bun şi aici.

Când vă simţiţi liberă pe scenă şi când îngrădită?

Mă simt îngrădită pe scenă atunci când n-am înţeles şi n-am asimilat, iar forul meu interior nu e în armonie cu ceea ce mi se cere. Şi se poate întâmpla să vorbim despre mari triumfuri, despre „pupat toţi Piaţa Endependenţi”. Iar tu îţi doreşti nemărturisit să spui „dom’le nu mai lucrez în condiţiile astea niciodată. Ce bine, ce bravo, ura, trăiască? Nu mai îmi trebuie deloc. Uf, ce bine că s-a terminat!”

E ceva ce nu puteţi face pe scenă?

Ştiu şi eu? Mă gândeam că mi-am lovit fiul pe scenă în „Pescăruşul”. Nici nu mi-am pus problema că aş putea şi am făcut-o. Dar am avut mari dificultăţi, foarte mari, într-un film, când mi s-a cerut să lovesc un actor în vârstă, iar eu nu găseam motivaţia – din vina mea, fără îndoială. Sunt limitele mele,  neputinţele mele…

Cât de fragilă e limita pe scenă între bine şi rău?

Numele Domnului eu nu-l iau în deşert. Iată, lucrez acum la un spectacol, De la Vechiul Testament la Noul Testament. Este un mod de a vorbi despre noi, cei muritori, cei profani, care luăm numele Domnului în deşert şi folosim învăţăturile şi ne folosim de nume, de concepte fără să ni le asumăm, fără să le înţelegem, fără ca, de fapt, să pătrundem miezul, sensul, care înseamnă comunicare, iubire, înţelegere, dorul de a accede. Şi rămânem în cercul nostru sfânt. Cu ambiţiile noastre. Crezând că adevărul meu e mai adevărat decât al tău.

Frumuseţea, ca şi sacrul, îndrăznesc să spun, se află în ochii celui care priveşte. Aşa că, dacă nu eşti dispus să primeşti, rămâi la zona de divertisment.

Dacă ar fi să schiţaţi un portret în alb şi negru al Maiei Morgenstern cum ar arăta?

În alb şi negru nu pot… Tânjesc. Cred că ăsta ar fi cuvântul. Tânjesc către…, aş vrea să…, mă lupt cu…, visez să…, sunt curioasă să…, m-aş contopi cu…

Şi la ce visaţi?

Mai bine vă povestesc o întâmplare când nu puteam să visez. Stăteam pe strada Occidentului într-un apartament oribil. Era o clădire cu mai multe apartamente, aveam o cu sobă cu lemne, dar noi stăteam la etajul 2 şi mama trebuia să meargă până la parter, la magazie. Condiţii foarte grele… Pe strada Occidentului, aşadar. unde e acum un bloc… Şi eu nu puteam să dorm şi nu puteam să visez pentru că se tăiau pomii. Cămăruţele alea în care locuiam erau absolut îngrozitoare, le obţinuseră tata şi bunica după război. Aveam o grădină cu nişte pomi. Asta ţin minte: uruiala. Acolo era bucăţica mea. Nu era cine ştie ce curte. Dar mi-a fost luată. Bucăţica aia a mea de libertate. Şi n-am putut să dorm zile întregi…

Seamănă cu „Livada de vişini”…

Da, se taie livada, dar cât eşti dispus să renunţi la tot? Să te legi de un copac ca să nu se taie?

În afară de pomii de care mi-aţi povestit, care e cea mai frumoasă livadă care vi s-a tăiat şi pe care n-aţi putut să o salvaţi?

Aici, iarăşi e o nuanţă. Cât eşti dispus să sacrifici ca să nu ţi se taie livada? Sau n-ai ce face şi îţi tai singur livada pentru că nu ţi-ai asumat alte sacrificii…

Aţi renunţa vreodată la teatru?

Doamne fereşte să fiu nevoită. Dacă ar fi o urgenţă într-adevăr şi ar trebui să renunţ pentru a salva o viaţă… poate că da.

Cum ar arăta lumea fără teatru?

Nu vedeţi că nu se poate fără? A fost şi blamat şi adorat… De când e lumea există această proiecţie, reprezentare, oglindă. Pentru că e în firea omului. Dacă mi-e îngăduit aşa, un gând, un panseu, e vorba de dimensiunea noastră divină, nevoia omului de a se privi, de a se proiecta, de a crea personaje.

Ce pierde cineva care nu vine la teatru?

S-ar putea vedea pe sine, proiecţiile sale, visurile sale, ar putea judeca, condamna, s-ar putea confrunta, ar putea avea loc un act justiţiar sau o absolvire, un act de clemenţă, o pace pe care o faci cu tine, cu demonii tăi, cu tumultul, cu necazurile pe care nu le-ai rezolvat şi pe care teatrul, spectacolul, ţi le propune. E libertatea şi dreptul tău să le judeci, să le rezolvi, să le laşi deschise, să-ţi acorzi o alternativă. Poate să nu-ţi placă, e dreptul tău. Poţi să ai sentimentul, justificat uneori, că ştii mai bine, că ai fi putut mai bine să dai un răspuns vieţii.

Ce e bine şi ce e rău în lumea teatrului românesc de acum?

E prea complicat… Din păcate, acum, în situaţia asta de criză, se va institui un soi de teroare, de absolutism: „Atenţie maximă! Sunt mulţi care aşteaptă. Faci cum îţi zic eu, joci cum îţi cânt eu sau… ne laşi.” Şi asta nu mai are nimic de-a face nici cu creativitatea, nici cu libertatea de creaţie, nici cu arta…

Să ne întoarcem la Cehov. Dacă ar fi să vă mutaţi într-o piesă de-a lui sau într-un personaj, ce aţi alege?

Groaznic! Nu! E atât de viu şi de adevărat. E atât de evident că nu s-a schimbat esenţialmente condiţia umană… În nici o piesă. Unde? În „Unchiul Vania”? E groaznic. E o sărăcie acolo, e frig… În „Livada…” de-abia au încălzit casa. Instinctul meu de conservare îmi spune că nu. În actul 2 în „Livada…” e bine că e vară. Dar tot nu-i place nimic lui Liubov. Restaurantul e prost, se dă un fel de petrecere… În actul 4 n-au mai făcut focul în casă că tot pleacă. Groaznic! Nicăieri.

Print

Un Comentariu

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.