Maria, suprarealismul şi noul tango

“Un om = un om” scria cândva Bertolt Brecht, într-o vreme în care mişcările de avangardă încă nu îşi spuseseră ultimele cuvinte. O premieră = un eveniment = o lecţie deja bine învăţată şi corect aplicată de cârmuitorii Teatrului Naţional de Operetă “Ion Dacian”, ce au măiestria de a crea, de fiecare dată, o plăcută stare de aşteptare de-a dreptul primăvăratică. La fel au stat lucrurile şi în luna lui Marte, 11, când “Maria de Buenos Aires”, o tango operita pe muzica lui Ástor Piazzolla şi libretul lui Horacio Ferrer, a văzut lumina rampei la Bucureşti. Mai bine zis – clarobscurul, căci povestea originală este plasată într-un oraş cu umbre şi lumini, cu nuanţe multiple sau contraste puternice, într-o montare ce le speculează din plin.

Continuând seria colaborărilor artistice internaţionale începute cu ceva timp în urmă, Teatrul de Operetă apelează de această dată la o echipă slovacă: Mário Radačovský (regie şi coregrafie), Marek Holly (scenografie) şi Ema Novak (costume), echipă întregită de bandoneonistul italian Massimiliano Pitocco. Căci ce ar fi muzica lui Piazzolla fără bandoneón, instrument care i-a marcat (şi salvat – conform unei biografii romanţate) viaţa? Argentinian prin locul naşterii, dar de origine italiană, compozitorul Ástor Piazzolla a revoluţionat tangoul tradiţional, prin adăugarea elementelor de jazz şi muzică clasică, dând naştere unui nou stil, în continuă evoluţie – nuevo tango. Accentul se deplasează de la spaţiul de dans către o creaţie complexă, în care arta compoziţiei, partitura vocală şi cea instrumentală, libretul şi versurile capătă importanţă egală cu cea a coregrafiei. Singurul avangardist al genului care nu desconsidera funcţia versurilor, Piazzolla îl “adoptă” ca autor pe Horacio Ferrer, poet şi muzician sosit în lumea tangoului mult după începuturile sale romantice. Fără a-şi permite texte directe sau banale (o încăpăţânare pentru care oricare artist plăteşte un preţ), Ferrer este hotărât să creeze versuri noi într-o vreme în care toate par să fi fost scrise deja.

Astfel, într-un stil pur suprarealist este compus şi libretul operitei, al cărei subiect pare dificil de urmărit şi de extras din bogăţia şi plasticitatea limbajului. De altfel, “Maria de Buenos Aires” este arareori pusă în scenă, căci puţini regizori au curajul de a-şi măsura forţele cu muzica şi poezia lucrării. S-a jucat pentru prima dată în 1968, chiar la Buenos Aires, iar la Bucureşti soseşte pentru a marca 90 de ani de la naşterea lui Piazzolla. Şi povestea în sine este suprarealistă, urmărind destinul unei Marii, care, ca toate Mariile-femei (biblice sau nu), încearcă varii meniri: fecioară, păcătoasă, îndrăgostită, mamă. Născută sub o stea fără noroc, “într-o zi când Dumnezeu era beat”, copilul Maria se va prostitua pentru supravieţuire, pe străzile unui Buenos Aires decadent şi pasional, cu care se identifică până la moarte. Când se va naşte a doua oară, umbra Mariei îşi va însoţi ca un spirit protector fiica, rod al iubirii sale cu un poet, pentru a o feri să urmeze aceeaşi soartă. Traseul vieţii îi este refăcut dramatic şi, în final, sufletul îi este eliberat, pentru a trece în lumea de dincolo.

Basmul cel suprarealist este depănat de un povestitor, un alter-ego al poetului, înfăţişat ca un duende, o creatură supranaturală, mitologică, din zona iberică şi latino-americană, omolog al goblinului anglo-normand sau al ceva mai cunoscutului elf. Astfel figurat, nu cu pielea verde precum în folclorul germanic, ci cu un costum crud la culoare, nu rău, cât răutăcios, nu diabolic, cât neastâmpărat şi vicios (fumează trabuc), actorul Demeter Andras pare iniţial că reia partitura povestitorului din musicalul “Romeo şi Julieta”. Falsă impresie, însă, căci rolul este vast, încercând să ne conducă prin hăţişul încurcat al firului epic. Înzestrat cu ceva puteri magice, se crede că personajul poate atrage tinerele fete către pădure, făcându-le să piardă drumul către casă. Sinuos este şi drumul Mariei, imaginat de regizor între patul de spital din primul act şi eliberarea finală. Povestea îi este creată scenic de actriţa-cântăreaţă Anca Ţurcaşiu, suplă, frumoasă, longilină, cu o voce profund-specială, dublată de viziunea sa în oglinda coregrafică, balerina Violeta Dumitraşcu. Tulburătoare este scena celor două Marii îmbracate în alb virginal, replicându-şi mişcările ascensionale către un cer ce nu vrea să le accepte. Rolul poetului care îi marchează destinul, dăruindu-i iubirea, dar şi o fiică, îi revine actorului-tenor Alexandru Agarici, dublat, la rândul său, de balerinul Marian Chirazi. În fine, proiecţia Mariei în trecut, dar şi posibilul său viitor senin, sunt înfăţişate cu ingenuitate de Monica Agarici, în rolul copilului.

Partiturile vocal-actoriceşti sunt susţinute de un întreg ansamblu de balet, zugrăvind acel Buenos Aires adesea violent şi distructiv, dar mereu exotic şi misterios. Intensitatea emoţională a momentelor de dans creşte progresiv spre actul al doilea (nemilos întreruptă de o pauză ce rarefiază atmosfera muzical-poetică) şi culminează cu ploaia aurie de stele din finalul reprezentaţiei. Dacă povestea nu se dezvăluie cu uşurinţă, muzica lui Piazzolla o transcende şi devine personaj principal, în interpretarea unei crème de la crème a orchestrei Teatrului Naţional de Operetă, dirijată de Lucian Vlădescu.

De fapt, muzica – acest nuevo tango, dansul – conceput şi stăpânit de un regizor-coregraf, şi poezia – multă poezie sunt condimentele esenţiale ale montării. Căci adevăratul “rol al poetului” îi revine aceluiaşi Alexandru Agarici, care îşi asumă dificila sarcină de traducător al libretului, contrazicând celebra sintagmă traduttore – traditore. Joaca de-a cuvintele îl prinde de minune, textul curge fluent, fără poticniri, sinonimele sunt căutate cu meticulozitate şi alese cu atenţie, până la surpriza descoperirii de noi sensuri. Poezia este re-creată suprarealist, într-o variantă sonoră, cărnoasă şi suculentă, element central al spectacolului.

Ca urmare, multă disponibilitate emoţională şi o stare anume îi sunt necesare spectatorului tentat de “Maria de Buenos Aires”, dar, odată depăşit acest nivel, muzica şi poezia îi vor fi răsplata binemeritată.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.