Ori de câte ori am avut ocazia de a vedea o nouă punere în scenă a piesei Măsură pentru măsură m-am întrebat de ce oare shakespearologii o socotesc a fi una de raftul al doilea în ansamblul creației lui Shakespeare.
Am făcut-o și acum, în zilele Festivalului Shakespeare, când am revăzut spectacolul semnat de Declan Donnellan la Teatrul Pușkin din Moscova, în colaborare cu Compania Check by Jowl din Londra.
Să fie oare de vină pentru recurența întrebării, dar și pentru clasificarea care mie mi se pare din cale afară de pripită faptul că nu e din cale afară de ușor a-i fi stabilite categoria, genul, că, poate mai abitir decât în alte părți, aici se face simțită ceea ce unii cercetători au numit dubla perspectivă de care uzează adesea marele autor? Să aibă oare dreptate Gelu Ionescu atunci când în minunata Carte a lui Prospero (Editura Humanitas, București, 2017) se întreabă „cât poate interesa pe un tânăr de astăzi acțiunea unei piese în care dezvirginarea iubitei e pedepsită cu moartea, în care o soră refuză deflorarea, deși de acest sacrificiu depinde salvarea fratelui de la moarte?”. Cam tot la fel, cred eu, cât ne mai interesează, teoretic, mult mai apropiata de vremurile noastre piesă a lui Wedekind Deșteptarea primăverii. Practic, lucrurile stau însă cu totul altfel. Fiindcă dacă ar fi stat altminteri, chiar nu știu de ce aș mai fi dorit să văd o dată excelentul spectacol venit tocmai de la Moscova al lui Declan Donnellan.
E adevărat. Piesa nu este o mare tragedie, nu se comit chiar atâtea omoruri, crime, nu curge defel atâta sânge ca în Richard III, de pildă. Dar primejdia ca ele să se întâmple există și numai jocul dublu, al dictatorului pretins bun și înțelept care ar fi Vicențio, cel care la sfârșit iartă tot, cel mai greu fiindu-i să-l ierte pe cel ce l-a vorbit de rău, îi salvează de la moarte pe Claudio, pe Bernardino și, în fine, pe Angelo, tiranul. Insul care, la urma urmei, nu degeaba este numit Locțiitorul, căci este doar o caricatură a celui care i-a dat oportunitatea de a avea impresia că poate să facă absolut orice. Asta numai și numai spre a se întoarce, spre a fi privit cu ovații și pentru ca lumea, supușii lui să creadă că este infinit mai bun.
Unii socotesc Măsură pentru măsură o comedie, alții, precum Nicolae Iorga, au calificat-o drept tragi-comedie, dacă nu cumva chiar tragedie de-a dreptul. Gelu Ionescu scrie că „Măsură pentru măsură ilustrează o convingere (e prea mult spus o concepție asupra raporturilor care trebuie să existe între morală și putere într-o societate, raporturi care care nu vor înceta să existe într-o societate”. Eu aș fi de părere că este o tragedie cu happy end. Cu multe accente ironice, comice de-a dreptul pe care trebuie să ai înțelepciunea, talentul să le descoperi și să le valorizezi scenic. Așa cum a făcut-o regizorul Declan Donnellan în spectacolul montat prin colaborarea dintre compania lui, Check by Jowl, și Teatrul Dramatic Pușkin din Moscova.
În Măsură pentru măsură, Declan Donnellan izbutește fuziunea perfectă dintre matricea shakespeariană și spiritul rus. Întreaga acțiune se petrece într-o țară în care se mimează jocul democratic (să fie oare chiar Rusia lui Putin, să fie oare Vicențio Putin, iar Angelo Medvedenko?), dar unde supravegherea, răfuiala, arbitrariul, militarizarea, oamenii în uniformă, anchetarea la lumina slabă a lămpii de birou sunt, pe mai departe, la ele acasă. Unde lui Angelo nu îi este din cale afară de greu să crească și să ducă la extrem niște rădăcini de dictatură care există în felul în care conduce cel pe care doar îl înlocuiește.
Vicențio, admirabil jucat de Aleksander Arsentyev, este dictatorul elegant și subtil. În fața căruia nimeni nu îndrăznește să protesteze. Și care își transformă revenirea în triumf, în reconfirmarea dreptului de a conduce pe mai departe doar așa cum vrea el. Scena teatralizată a demascării lui Angelo, funcționarul, conțopistul cu ochelari, un alter eo al lui Uriah Heep, complexatul care trăiește cu iluzia că măcar o vreme i se îngăduie orice, cu multe nuanțe interpretat de Andrei Kuzichev, este cum nu se poate mai revelatoare. E construită după modelul discursurilor din Iuliu Cezar. Nu pot să nu mai relev o dată, așa cum am făcut-o în cronica scrisă cu ocazia primei vizionări prilejuită de ediția din anul 2016 a Festivalului Interferențe felul rusesc în care Isabella (Anna Khaliludina) îl întâmpină pe fratele ei, Claudio (Kyril Dityevich) sau cât de bine seamănă Bernardine (Igor Teplov) cu un țârcovnic rus, mereu consumator de votcă.
Sunt câteva minute bune în care spectacolul curge perfect, regulat, fără prea multe surprize. Minute în care trăiești cu impresia că Declan Donnellan a intenționat numai și numai să îți arate cât de bună este școala de actorie rusă și cât de fără cusur evoluează actorii din distribuție, indiferent de dimensiunea rolului încredințat.
Lucrurile se schimbă dintr-o dată în momentul în care Ducele pune la cale salvarea lui Claudio. Aici intrând în joc muzica de scenă extraordinară compusă de Pavel Akimkin și coregrafia perfectă a Irinei Kashuba. Care mai punctează o dată, organic, finalul desprins parcă din marile scene de bal din Război și pace. Și care mie mi-au adus aminte de extraordinarele rezolvări prin intermediul cărora Lev Dodin izbutea să probeze că Intrigă și iubire, de pildă, nu este nicidecum un text vetust așa cum pare când îl iei superficial dintr-un raft de bibliotecă.
Festivalul Internațional Shakespeare
Teatrul Dramatic „Pușkin” din Moscova și Compania Check by Jowl din Marea Britanie
MĂSURĂ PENTRU MĂSURĂ de William Shakespeare
Regia: Declan Donnellan
Decoruri și costume: Nick Ormerod
Muzica: Pavel Akimkin
Coregrafia: Irina Kashuba
Cu: Aleksander Arsentyev, Yuryi Rumiantcev, Andrei Kuzichev, Aleksander Feklistov, Kiril Ditsyevich, Aleksander Matrosov, Ivan Litvinenko, Nikolai Kislichenko, Igor Teplov, Aleksei Rachmanov, Anna Khaliludina, Elmira Mirel, Anastasia Lebedeva
Data reprezentației: 28 aprilie 2018
Fotografii: Maria Ștefănescu
Print