Medeea, singură, de Cristina Tacoi

Ce urâtă culoare cu aceşti munţi albi, plutitori. Nu există făgăduială. El e prea aproape… şi voi amândoi sunteţi prea departe…

Îmi pun rochia lungă, şi, fără milă, las zilele să mă părăsească. Mie frigul, mie născocirile ample, mie vina.

Îi răsplătesc trădarea, asurzind cetatea. Amîndoi…

S-au dus. S-au dus. Mă pierd întru noapte, dar puterea nopţii nu vrea să mă cuprindă. Tobe, bateţi! Sunt înveninata doamnă a năpăstuirii.

M-a vândut şi preţul este de ruşine. N-aduce somn atâta sfâşiere. Şi dacă mâine mă voi deştepta? Primejdia nu este somnul…

…Tot ce am avut mai drag pe lume!… Amândoi.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.