„Meşteşugul vieţii”, o meserie ratată…

O trăsătură comună spectacolelor montate de Felix Alexa este un amestec de rafinament al regiei, care îşi propune în primul rând să pună în evidenţă actorul, cu o anume discreţie în ceea ce priveşte „lectura“ textului în scenă, dublată de o coerenţă care rămâne valabilă chiar şi în incoerenţe, de obicei asumate…

Foto Cosmin Ardeleanu

În această linie se înscrie şi cea mai recentă dintre premierele regizorului, „Meşteşugul vieţii“ de la Sala Izvor a Teatrului Bulandra, cu Dana Dogaru, Răzvan Vasilescu şi Dan Aştilean în distribuţie. Un text contemporan, care-i aparţine dramaturgului israelian Hanoch Levin, „Meşteşugul vieţii“ îi permite lui Felix Alexa să jongleze exact cu ceea ce-i place lui mai mult şi să-şi pună în valoare stilul. Vorbim despre un regizor compatibil mai degrabă cu montările în care accentul cade pe psihologia personajului, interesat mai puţin de spectacole grandioase.

O anume limpezime a textului, lăsat să existe în toată frumuseţea şi subtilitatea lui, confundabilă la prima vedere cu ceea ce s-ar putea numi „o regie discretă“, este cea mai importantă dintre caracteristicile spectacolului de la Teatrul Bulandra. Dar în acest caz, tocmai „regia discretă“ face ca motoarele interne ale textului să funcţioneze în ritmul potrivit, în aşa fel încât nuanţele multiple ale replicilor să se impună de la început şi până la sfârşitul reprezentaţiei.

O comedie mai mult amară decât neagră sau, mai degrabă, o dramă cu accente de umor cinic, povestea pusă în scenă de Felix Alexa vorbeşte în mic despre traumele unei căsnicii eşuate şi în mare despre traumele unei existenţe (individuale şi nu numai) eşuate… În decorul realizat de Nina Brumşilă – interiorul dezolant al unei încăperi banale, din care tavanul lipseşte –, doi oameni, soţ şi soţie, desfac în miez de noapte, cu o cruzime care stârneşte râsul, iţele unei căsnicii de 30 de ani din care n-a mai rămas decât cenuşa. Tocmai acest sentiment de cenuşă îl creează decorul, iar regia, timp de o oră şi jumătate, se joacă în permanenţă cu un firicel de jăratic care pâlpâie vag, creându-i spectatorului starea de aşteptare fără să-i trădeze vreo clipă dacă se va stinge sau se va aprinde totul din nou. Un singur indiciu, totuşi… camera în mijlocul căreia se află două paturi simple şi a cărei senzaţie de sordid este accentuată crud în cele câteva intermezzo cu melodiile Adei Milea, când lumina devine galbenă şi chinuitor de tristă.

Foto Cosmin Ardeleanu

Pendulând mereu între nuanţele realiste şi cele absurde ale textului, Felix Alexa îşi conduce povestea şi actorii printre meandrele şi capcanele replicilor, în aşa fel încât spectacolul să tulbure şi să stârnească nelinişti, nu să ofere răspunsuri. Bărbatul care se trezeşte în miez de noapte şi simte nevoia să ucidă visul soţiei care doarme lângă el, insensibilă, este imaginea masculinităţii eşuate, care, după ani de lâncezire, trăieşte o clipă de conştientizare a propriei ratări. Momentul este acel punct sensibil în care omul obişnuit fie se transformă în erou, fie se pierde pentru totdeauna, iar interpretarea lui Răzvan Vasilescu jonglează tocmai cu aceste nuanţe, subliniind poate prea mult în anumite clipe trăsătura definitorie a personajului, o furie disperată şi absurdă, în detrimentul celeilalte trăsături sugerate de regie – slăbiciunea aproape infantilă.

De partea cealaltă, femeia trezită din somn în crucea nopţii, smulsă din visul în care – ce altceva?! – îşi cumpăra o pălărie… este întruparea feminităţii apuse şi eşuate în disperări mundane şi în şantaje tipice. Cu un ascuţit simţ al umorului şi cu o capacitate destul de rară de a construi din inflexiunile vocii „imperii” de imagini, Dana Dogaru creează în spectacolul lui Felix Alexa unul dintre cele mai complexe personaje feminine pe care le-a găzduit în ultimii ani scena românească. Tot timpul între disperare absurdă şi disperări concrete, între gesturi de fetiţă care-şi joacă rolul şi gesturi de femeie care ştie încă, la orice vârstă, să arunce în luptă arsenalul feminin, cu atât mai trist, cu cât din el n-a mai rămas decât cenuşa, Dana Dogaru lucrează totul cu o fineţe a detaliului asumată în fiecare scenă.

Iar rolul lui Dan Aştilean – vecinul, imagine a însingurării, care le dă buzna în casă la miezul nopţii, ca-ntr-o scenă cu tuşe beckettiene – acţionează precum un catalizator straniu al energiilor celor doi şi, în acelaşi timp, ca un contrabalans la nefericirea lor. Prin el, doza lor de nefericire pare mai mică şi-i ajută să înveţe să-şi trăiască ratarea şi să şi-o asume, transformând finalul într-o falsă pledoarie pentru căsnicie… Poate o notă în plus în gradul de absurd pe care-l aduce în scenă Dan Aştilean ar fi fost bine-venită…

Melodiile Adei Milea, întrerupând brechtian acţiunea – acesta să le fie scopul?!, – refac un echilibru interior al textului, care, evident, nu este o poveste realistă şi care, fără ele, ar putea lăsa această impresie.

Momentul cel mai puternic din spectacol, un fel de barometru interior al jocului dragostei şi-al urii, al ratării şi-al posibilităţii împlinirii, al seducţiei şi-al pierderii puterii de seducţie, rămâne cel al tangoului. Cu atenţie la detaliu, Felix Alexa închide în acest dans şi tristeţea anilor care au trecut, şi farmecul feminităţii pierdute, şi neputinţa bărbatului de a mai iubi, dar care se lasă manipulat de tot ce înseamnă puterea timpului şi neputinţa personală…

Finalul aduce, pe lângă împlinirea uneia dintre celei mai cinice replici pe care ar putea-o rosti o femeie – „bătrâneţea e cel mai bun leac pentru căsnicie” –, şi o scenă fără de care ritmul întreg al spectacolului n-ar avea deloc de suferit, ci dimpotrivă. Ceea ce se întâmplă „dincolo”, după moarte, accentuează pe de o parte sentimentul absurdului, dar diluează, pe de altă parte, ceva din substanţa concentrată a poveştii, aşa cum fusese creată până la acel moment.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.