Metafora „livezii”, ca o panglică însângerată, traversează spectacolul lui Felix Alexa. Când imobilă, când în mişcare, ea e prezentă tăcut sau intervine concret, materializare a „spiritului” căruia nimeni nu-i poate scăpa şi a arborilor pe care fiecare îi iubeşte. „Livada” e în ei, în ei toţi, dar totodată e convertită material asemenea euharistiei: „sângele lui Iisus”. „Sângele livezii” – şi astfel, aici, ceea ce e subiectiv capătă corp, miracol propriu teatrului ce aliază astfel, sub ochii noştri, două realităţi. Ele îşi răspund şi noi suntem martorii seduşi ai acestui dialog unic ce nu se împlineşte decât rar, căci echilibrul e greu de păstrat şi răspunsul dificil de imaginat. Dacă, la Tadeusz Kantor, manechinele din Clasa moartă desemnau o copilărie pierdută şi persistentă, aici, borcanele cu vişine fixează prezenţa constantă a „dependenţei” de grădina care nu se dematerializează, nu rămâne doar discurs. Metafora, prin definiţie, leagă două nivele distincte fără a acorda prioritate niciunuia: o metaforă reuşită respectă această paritate şi ea permite să descoperim noi înşine, de acolo din sală, puterea scenei de a încarna imaginarul.
Marea întrebare rămâne aceeaşi: a reprezenta sau nu „livada”. Ca şi la Shakespeare, a reprezenta sau nu „fantomele”. Deciziile variază, soluţiile des decepţionează… Pariul constă tocmai în confruntarea cu proba supremă a teatrului ca artă chemată să facă „vizibil invizibilul” – exerciţiu alchimic pe care, uneori, scena parvine să-l împlinească. Cehov, el însuşi, formulează această probă care constă în a nu te mulţumi cu ceea ce se spune prin cuvinte, dar nici în a te refugia în incertitudinea imaginilor. Cum să obţii „încarnarea” simbolică?
Livada nu e prezentă ca atare, ci convertită metaforic. Metafora însă nu e arbitrară, căci spectacolul se inspiră dintr-o celebră replică a bătrânului Firs care-şi aminteşte de o epocă îndepărtată, când la splendoarea grădinii se adăuga şi practica, acum uitată, de a prepara vişinele şi a le comercializa. Epoca dinaintea crizei… Epoca în care livada neinvalidă reunea frumuseţea niciodată pierdută şi utilul acum absent. Felix Alexa are intuiţia de a desemna „livada” prin bocalele de altădată, aşezate pe rafturile unui rastel subtil luminat. Pe scena mică a sălii Amfiteatru, el nu instalează vişini, dar nici nu acceptă reducerea livezii la o experienţă mintală. El propune o metaforă a livezii. Şi ea, cum spuneam, ca o panglică însângerată, îi traversează reprezentaţia. În teatrul oriental, sângele e dintotdeauna desemnat de panglici care-l simbolizează, fără a-l face să curgă, artificiu scenic ce nu exclude experienţa, dar interzice restituirea ei în realitatea sa imediată. Aici sângele e reprezentat de vişinele conservate.
Personajele nu văd copaci înfloriţi, ci borcane cu vişine. Borcane ce atestă intervenţia omului şi cristalizează un trecut mitic. Ele nu privesc natura ca atare, ci natura transformată, natura devenită produs ce evocă gesturi vechi, existenţe defuncte, bucurii azi stinse. Livada devenită „metaforă” exclude exteriorul şi totul se concentrează într-un interior dominat de această prezenţă de care nimeni nu e disociabil. Personajele sunt atrase de nucleul afectiv al livezii… departe de încântarea unui peisaj, dar, constant, faţă în faţă cu „materia” poetică a grădinii. Fiecare îi poartă amprenta şi evoluează în intimitatea prezenţei sale „proustiene”. Borcanele sunt „madeleinele” multiplicate care atestă, pentru comunitatea reunită, permanenţa unei memorii fericite.
Totul debutează prin descoperirea borcanelor bine rânduite pe rafturi, asemenea unor cărţi strict aranjate într-o bibliotecă a memoriei. O lumină ireală, venită de altundeva, iradiază ansamblul producând un sentiment de fericire onirică. Personajele îşi întorc spatele de la prezent şi privesc această metaforă a unui trecut ce se actualizează sub ochii lor. Singură, Charlotta, bufon androgin, ale cărui bretele roşii par un ecou al roşului vişiniu generalizat, rămâne izolată într-un cerc luminos ca acela desenat pe pista unui circ. A se reîntoarce înseamnă a regăsi livada!
Dacă borcanele sunt materia, proiecţia imaginară a „livezii” provine din lumina care le exaltă şi le acordă o dimensiune mitică. Personajele investesc şi metamorfozează ceea ce văd: astfel, concretul apare scenic în versiunea sa subiectiv modificată. Noi vedem metafora livezii şi, totodată, ceea ce ea produce ca implicare personală. Metafora pe care spectacolul nu se mulţumeşte doar să o expună, ci, continuu, o investeşte şi o face să evolueze. Ea e un seismograf al afectelor. Metafora pe care, puţin teoretic, o putem califica drept diegetică. Ea nu are imobilitatea iradiantă a simbolului, ea însoţeşte „diegeza” operei, parcursul şi avatarurile ei. O metaforă nu numai a „livezii”, ci şi a iubirii de „livadă”… în împlinirea ei de altădată. O livadă prezentă, pe care fiecare o poartă cu sine, dar şi o livadă retrospectivă. Ea permite memoriei afective să se constituie şi să se concretizeze scenic.
Fotografiile splendide ale Mihaelei Marin descoperă şi accentuează dimensiunea secretă a acestei imagini. Există un al doilea plan unde personajele se refugiază sau dispar, plan cu oglinzi şi enigme inaccesibile. În „livada” mintală propusă de spectacol, uneori, unii se pierd, iar noi ne bucurăm să-i regăsim disimulaţi, fără a fi suspecţi, într-un plan secund care dă profunzime ansamblului. Totul nu se reduce doar la o suprafaţă, căci „livada” dispune de straturi ce permit retrageri pasagere sau apariţii intempestive. Ochiul din sală prospectează aceste adâncimi. Mihaela Marin ne serveşte aici de ghid ce confirmă existenţa acestui contrapunct vizual. Fotograful artist îşi revelă astfel propriile-i motive şi opţiuni.
Dimensiunea verticală descoperă la început o structură strict organizată. Pe scena orizontală, sunt dispuse, ici şi colo, câteva elemente ce evocă celebra indicaţie cehoviană: „fosta cameră a copiilor”. Ranevskaia se joacă de-a „baba oarba” reunind astfel toate contradicţiile femeii rătăcite, căci e prinsă între dorinţa de a reface distracţiile unei vârste îndepărtate şi propria ei orbire actuală. Reuniţi, pentru această ceremonie a regăsirii pe fond de dezastru anunţat, ei par a fi protejaţi de „peretele” magic al livezii. Reflexele vişinii şi luminile translucide produc un sentiment de irealitate: „un vis”, replică ce-şi găseşte aici perfecta materializare!
Apoi, progresiv, personajele, când unul, când altul, smulg un borcan – ca în această imagine splendidă unde Ania, fiica ce va sfârşi departe de livadă, pare a se confunda cu „metonimia” livezii – o parte pentru un întreg, un bocal pentru o grădină! Materia vorbeşte şi dezvăluie mai mult decât vorbele! Ordinea primă se deteriorează şi platoul, din ce în ce mai mult, va fi invadat de borcanele dispersate. Livada se destramă, e ameninţată, fiecare o revendică în felul său, ea îşi pierde unitatea iniţială! Scena restituie această iremediabilă decădere, imagine a livezii în ruină. O curbă descendentă marchează în mod succesiv trecerea de la verticală la orizontală, căci livada cade, literal, la pământ. Şi scena sfârşeşte prin a afişa dezordinea bocalelor împrăştiate fără lege sau principiu.
Metafora livezii nu e, deci, statică, ea se dezvolta şi traduce destinul livezii. De la iluminarea iniţială la decăderea finală. Ca un leitmotiv muzical, borcanele evoluează şi desenează mişcarea spasmodică a unei livezi interioare, supuse agresiunilor exterioare. Astfel, spectacolul metaforizează nu doar livada, ci îi traduce şi iremediabila regresiune aliind din nou obiectivitatea unui declin istoric şi subiectivitatea unei înfrângeri. Şi cum să nu reţii acea imagine a unui Lopahin tânăr şi romantic, ca aici, confruntat cu descompunerea livezii… el e „noul stăpân” al unui imperiu dislocat, naufragiat. Şi sceptic, printre borcanele răspândite pe scenă, admite ambiguitatea acestei victorii cu gust amar! De altfel, spectacolul cultivă constant subtila reversibilitate a gesturilor şi stărilor, ca în scena splendidă a dansului exuberant ce le aduce laolaltă pe Ania şi Varia, în timp ce, pe jos, cade fotografia fetiş a lui Grişa, fratele mort! Iar, la sfârşit, dimpotrivă, Iaşa o va părăsi fără regrete pe Duniaşa însărcinată… copilul mort de o parte şi copilul din flori pe de alta! Destine de copii în lumea fără de speranţă a livezii!
Felix Alexa, în afara transformării metaforice a bocalelor, introduce şi o altă relaţie cu ele, o relaţie fizică, opusă proiecţiei mitice şi construcţiei subiective. Odată cu dezintegrarea, de la expunerea vişinelor conservate se trece la consumarea lor… mâinile le înşfacă grosolan şi gurile le mastichează cu poftă. Antropofagie simbolică: ne consumăm strămoşii şi ne hrănim cu simboluri! Violenţă primitivă, distrugere a mitului prin ingurgitare. Spectacolul deschide această cale, fără a o trata nici cinic, nici sistematic. El, încă o dată, în spirit cehovian, rămâne economic.
Cealaltă versiune constă în tratarea prozaică a „metaforei”. Livada au iubit-o, au consumat-o, dar, la capăt de drum, Lopahin sau Gaev se aşază pe borcanele convertite în taburete: ele sunt reduse la o banală „practică” de zi cu zi! E tot ce a rămas din aura de altădată a livezii, aceste scăunele improvizate pentru corpuri epuizate – Gaev, sau decepţionate – Lopahin. Nimic vulgar nu se insinuează aici, căci Alexa tratează totul ca pe un simptom al înfrângerii pe care, pertinent, metafora livezii îl restituie scenic. Ne odihnim sprijinindu-ne pe resturile iubirilor noastre de altădată. Dar astfel, în mod secret, nu le părăsim. Ele, modest, ajută o ultimă dată, la ora despărţirii. Spectacolul traduce tocmai drumul care conduce de la proiecţia mitică la resemnarea finală. Metafora unei grădini şi totodată a unui destin…
Cehov a realizat alianţa între simbolism şi naturalism, experienţă unică. Din această uniune se nutreşte interesul pe care-l suscită. Noi suntem în istorie şi, în acelaşi timp, dincolo de ea. Noi suntem în eternitate, şi în acelaşi timp, nu uităm aventurile unui concret tragic. De aceea, a răspunde acestei ambiguităţi e proba esenţială pentru orice punere în scenă a Livezii: cum să nu sacrifici nici una din cele două dimensiuni? Cum să vorbeşti despre „livada” ca valoare personală şi, în acelaşi timp, să-i restitui ecourile dincolo de istorie? Felix Alexa răspunde introducând o tensiune între dimensiunea istorică a costumelor şi puterea poetică a „metaforei” ce desemnează tot ceea ce dispare pe fond de nostalgie! „Livada” care dispare e „teatrul nostru” şi totodată „clasa moartă”. Spectacolul acesta ne permite să le regăsim reunite, graţie unei metafore „rayonnante”, cum ar spune Peter Brook. Metaforă de drum lung ce se impune şi se dezvoltă în timp. Metaforă de neuitat.
Privind ultimele imagini, descoperim că rafturile s-au golit, că luminile s-au stins, dar n-a murit totul… Firs, bătrânul servitor, care-şi amintea de gloria trecută a livezii, rămâne în picioare alături de câteva borcane ce parcă atestă că livada şi-a sfârşit parcursul, dar n-a dispărut. Ceva, dincolo de distrugere, subzistă. Nu neapărat pentru a reînvia, ci pentru a rămâne ca o amintire de neşters a unei fericiri trecute. Din „livada moartă” noi identificăm resturile unui imperiu defunct a cărui glorie s-a epuizat, făra să fie însă uitat. Şi atunci, ne putem aminti că într-una dintre nuvelele sale Cehov vorbea, cu emoţie, de pata sângerie depusă de o vişină căzută pe o placă de mormânt. Economie a unei metonimii: o vişină pentru o livadă. O vişină strivită şi o livadă abătută. Înainte de a ieşi din sală, pentru o ultimă dată, le privim! Putere a metaforei care, ca o panglică roşie, ghidează acest drum de stingere a stăpânilor pe fond de melancolie a învingătorului.
Print