Mihai Mălaimare: Teatrul românesc moare

Mihai Mălaimare este unul dintre puţinii artişti din România care se pot lăuda că au construit un teatru, cu tot de înseamnă el, o instituţie care promovează un anumit spirit artistic, unică în cultura română şi în istoria ei. Pe numele lui „Masca”, visul împlinit al actorului a devenit realitate în cele două decenii anevoioase de tranziţie. Astăzi, el este un spaţiu special, condus de un spiritus loci distinct.

După recent încheiata ediţie a festivalului „Măşti europene la Masca” am stat de vorbă cu Mihai Mălaimare, tocmai ieşit din cursul cu studenţii, despre lumea noastră, aşa cum este şi cum ar putea fi, despre locul teatrului în cultura de azi, despre ce ne lipseşte, despre criză…

Cum vă găseşte toamna?

Poate un pic mai melancolic. Straniu, îmi plac mai mult culorile copacilor şi le urmăresc mai atent. Am sentimentul că urmează o întâlnire mai specială cu anotimpul. Vreau să-l fotografiez. E un sentiment ciudat, pe care nu ştiu să-l traduc. În orice caz, e o toamnă în care sunt un pic mai atent.

La teatru, anotimpul vine acum parcă mai intens. Îmi stă în cap, pe suflet şi pe birou un proiect pe care trebuie să-l declanşez. Este vorba despre un proiect de amploare, de 2-3 ani, dedicat lui Shakespeare. Probabil că perioada de ezitări va trebuie să ia sfârşit şi voi intra în repetiţii în câteva zile, cu unul dintre spectacole. Proiectul cuprinde 5 sau 6 spectacole după piesele lui Shakespeare, care vor fi produse la Teatrul Masca în următorii doi ani. Cel puţin două dintre ele, „Hamlet” şi Macbeth”, vor fi fără cuvinte. Nu ştiu care va fi ordinea, dar vom face şi „Comedia erorilor”, „Neguţătorul din Veneţia” şi, probabil, o compilaţie de texte va sta la baza unui spectacol pe care sper să-l facă Nola Rae din Anglia. Există şi o propunere a lui Michele Modesto Casarin, cel care a montat la noi „Venexia”, pentru un spectacol cu măşti după „Othello”, tot din zona splendidă a commediei dell’arte. Aşadar, un proiect solid şi serios, în care sper să pot să-mi angajez în primul rând trupa şi apoi câţiva colaboratori fideli.

Altfel, am terminat extinderea teatrului şi urmează să ne mutăm în ea, când se vor face toate conexiunile şi se vor regla toate energiile. Tot ce am lucrat în acest corp se va extinde în celălalt, în care lucrăm cu studenţii.

Pe plan personal? Trebuie să slăbesc 5 kilograme! Şi alte lucruri mărunte…

Atunci, cum vă simţiţi în lumea din jur în momentul de faţă?

Rău. Ţara a ajuns rău, parcă o energie negativă pluteşte peste tot şi peste toate. Nu că n-aş înţelege ce înseamnă o criză economic sau ce trebuie să fie un moment de restrişte şi nevoia de a contribui cu toţii la salvarea noastră. Dar am sentimentul că cei care ne conduc ne pun piedici cumplite, din ce în ce mai mari. Pe de altă parte, nu cred că poate exista în lume un om, o entitate, o echipă care să distrugă spiritul unui popor. N-a izbutit Hitler, care a beneficiat de conjuncturi absolut colosale… N-a izbutit Stalin… Nu cred că vor izbuti ei.

Dar e foarte adevărat că timpul pe care-l pierdem este ireversibil. Sunt generaţii care nu au şansa să-şi dovedească forţa, pentru că alergăm prosteşte pe câmp înnămolit, în loc să reuşim să ne antrenăm. Asta ne-a plăcut, asta avem, până la urmă. Dincolo de reproşurile pe care trebuie să le facem administraţiei de azi, din punctul meu de vedere viitoarea administraţie a României va avea o problemă dublă: să încerce să remonteze lucrurile şi să facă auditul actualei administraţii.

Eu nu mai sunt membru PSD. Prin educaţie şi funcţie, sunt liberal. Fiind director de teatru, n-am cum să fiu decât liberal. Dar sunt social-democrat prin meserie, pentru că un artist nu poate fi altceva. Un artist e un om care stă alături de spectator şi încearcă să-l ajute să descopere răspunsul la întrebare, cu alte cuvinte să treacă puntea. Acesta este sensul real, nu cel dat în societatea noastră, în care nu există partide, ci găşti.

În 2000, când PSD-ul în care eram membru venea la putere, după dezastruoasa guvernare a CDR-ului, în campania electorală din Moldova – unda oamenii trăiau cumplit – ni se striga nouă, celor care făceam campanile acolo, “Omorâţi-i!”. Vă daţi seama, era ca la 1907… În Biroul Permanent ne-am adunat şi  am zis că, dacă venim la putere, facem radiografia a ceea ce s-a întâmplat, pentru ca lumea să ştie dimensiunile dezastrului şi, în perspectivă, să aprecieze dimensiunea reuşitei. A făcut vreunul dintre miniştri radiografia situaţiei din minister? Nici unul! De ce? Pentru că erau mână în mână cu ceilalţi. Pentru că el, ministrul X, a beneficiat de un sprijin mai puţin ortodox de la un fost ministru, cel al CDR-ului. Cum să vină şi să spună “te controlez şi te denunţ”?! De fapt, este vorba despre condiţia unei clase politice care şi-a consumat energiile şi nu trebuie să mai existe. Dar există, din păcate. N-avem un CIP din import, care să ne spună care sunt nou-nouţi, curaţi şi miros superb… Sunt aceiaşi oameni.

Dar problema nu este la ei. Până acum, am aruncat greutăţile în mâinile politicienilor. Nu, domnilor, problema e la acest popor! Când el se va trezi şi nu va mai admite să trimită tâmpiţi în Parlament, ci profesionişti adevăraţi şi verificaţi moral, atunci vom avea un Parlament solid, o clasă politică adevărată. Până atunci, avem ceea ce suntem.

Să ne întoarcem la teatru . Cum vi se pare teatrul bucureştean de azi?

Un teatru fără gând. Regizorii şi directorii de teatru gândesc proiecte, dar pe termen foarte scurt.  În cel mai fericit caz, pe termen mediu. Nu simt o privire pe termen lung în ce priveşte şansa teatrului românesc. Nimeni nu răspunde la întrebarea ce este acest teatru românesc. Nimeni nici măcar nu încearcă să-şi imagineze c-ar exista un răspuns – care este locul teatrului românesc în context european şi mondial? Dacă am încerca, am merge la sursă. Am vedea cine sunt studenţii care intră în teatru, cine sunt profesorii lor, unde vor ajunge ei şi ce vor însemna. Deocamdată avem instituţii teatrale care propun repertorii organizate după criterii care lovesc numai până pe trotuar, instituţii teatrale fără profil bine definit.

La ce anume vă gândiţi?

La Teatrul de Comedie, de exemplu, sau la Teatrul Naţional sau la Nottara, iniţial specializat în teatru bulevardier. Eu exagerez acum, sigur, că nu-i poţi impune Nottara-ului să monteze numai aşa ceva, să fim serioşi! Sau poate că Teatrul de Comedie vrea să fie teatru de dramă. Foarte bine, să-şi slujească programul de dramă. Am dat exemplele nu pentru că aş avea ceva cu aceste teatre, ci pentru că am crescut, ca student, cu ele. Profesorii mei m-au dus întâi la Teatrul de Comedie, unde am văzut spectacole fabuloase. Cred că are aşa ceva şi acum. Numai că, la vremea aceea, era mai multă ordine şi parcă vedeam mai clar scopurile instituţiei.

Dar mărturisesc că nici eu nu prea merg la teatru pentru că n-am timp. Dacă merg, stau 5 minute şi plec. Nu mai am nici răbdare şi nici timp.

Aş sta mai mult la teatrul meu! Am atâtea cap… La teatru mi-ar plăcea să văd mari provocări. Revin obsedant la perioada studenţiei mele. Aş vrea să reamintesc spectacole precum “Galy Gay, un om egal un om”, de la Comedie, sau “Nepotul lui Rameau” de la Teatrul “Bulandra” … Fiecare teatru avea clipele lui de orgoliu.

Iar cinematografele erau în mare forţă. Rulau atunci “Blow-up”, “Zabriskie Point” şi multe alte capodopere.  Azi unde e filmul rusesc, de pildă? De ce am întrerupt legătura cu artistul rus? Cine a rupt legătura cu Rusia culturală? Dă frumos la NATO şi la Uniunea Europeană să înjurăm Rusia? Ăsta să fie motivul? Ce creier mic a făcut aşa ceva? În istorie, românii sau comportat adesea ca nişte curve. Ne-am dus cu nemţii, dar le-am întors spatele şi ne-am dus cu ruşii.  Şi ne-am supărat că ei ne-au tratat ca pe nişte găinari oarecare? Păi asta am fost. Demnitatea acestui popor a fost călcată în picioare. De aceea am suferit.

În comunism, au rulat filme sovietice fabuloase la noi. Iar acum ne facem că această producţie fabuloasă de filme, că arta rusă nu există. Eu vorbesc de Rubliov, fireşte, nu de Stalin! În schimb, vedem filme americane complet idioate. Are cineva vreun interes să idioţească poporul? După 1989, am lăsat prostia să funcţioneze ca la ea acasă. În fond, cine a ieşit la suprafaţă atunci? Scursurile care în perioada comunistă nu ştiau să facă nimic. Vânzători de aprozar au ajuns miniştri. Sau au citit ei în 20 de ani atât de mult, încât să recupereze şi să ajungă la rangul de ministru? A fost perioada care a oferit şanse gunoaielor, care n-au ezitat să se ridice la suprafaţă.

Care sunt greutăţile cu care vă confruntaţi acum, ca director de teatru?

Din păcate, teatrul românesc moare. Vorbesc ca un om care luptă din răspunteri să nu se întâmple aşa. Dar el e pe moarte. Lovitura mortală i-a dat-o acest guvern, prin reducerile salariale din venituri absolut penibile.  Cine zice că actorii câştigă enorm habar nu are. Sunt câteva mii de actori care abia trăiesc. Sigur, nu vorbim de Radu Beligan, Alexandru Arşinel sau Stela Popescu. Ei sunt câţiva, noi suntem câteva mii.  Reducerile au făcut ca actori importanţi, tineri care joacă mult,  din Teatrul Masca să aibă salariu de 480 de lei. Cum să trăiască respectivul copil din aceşti bani? Eu, ca director, îi spun că pot să-l plătesc ceva mai mult dacă trece pe colaborare. Şi aşa facem. Dar a nu mai avea contract stabil cu instituţia înseamnă enorm, din punct de vedere psihologic. Când eşti legat printr-un contract pe termen nelimitat, funcţionează un instinct de conservare, se deschide loialitatea. În calitate de colaborator, nu mai ai nici o treabă cu instituţia respectivă, se diluează relaţia dintre actor şi teatrul lui. Încetul cu încetul, vom trece cu toţii pe contracte de colaborare pe termen limitat, fără carte de muncă. Se schimbă, în mod clar, mentalităţile, relaţiile… Un anume tip de proiect trebuie înlăturat. Uşurăm drumul mizeriei, adică vom aplica soluţia vestică: teatrul comercial. Comerţul înseamnă şi lucruri bune, dar foarte puţine, în general golănia de la televiziuni, urmare a unui compromis grav făcut proastei-creşteri, lipsei de valoare etc. Acolo mergem.

Din fericire, Teatrul Masca este al primăriei. Iar primăriile încă au bani ca să poată să susţină proiecte adevărate în teatru. Deocamdată suntem oarecum la adăpost. Ce va fi, nu ştiu, căci este evident că veniturile primăriilor scad, dacă au scăzut salariile. Economia se prăbuşeşte în subteran. În materie de criză n-au rezolvat nimic.

Dacă e atât de greu, de ce nu vă opriţi?

Pentru că nu pot. Un actor se opreşte când moare.

Tocmai. Renunţaţi la directorat şi rămâneţi actor.

Nu. Mă interesează foarte puţin. Dacă nu joc în teatrul meu şi lângă actorii mei, nu mă mai interesează să joc. Am explicat asta în cartea mea. Întâlnirea cu rolurile hărăzite de Dumnezeu mie s-a petrecut straniu, mult prea devreme, şi nu mai am suprize să-mi ofer, ca actor. Când eram foarte tânăr, am jucat un rol mare, pe care ar fi trebuit să-l joc acum. Nu mai am ce juca, mi-e destul. Însă mai vreau să-mi ofer Shylock din “Neguţătorul din Veneţia”, poate încă ceva. Dar nu asta e fundamental.

Cât despre scris, scriu pentru că trebuie să rămână ceva. Voi publica foarte curând o carte despre teatrul de stradă. Scriu nuvele fantastice şi o să tipăresc un volum.

Pentru dvs. ziua nu are 24 de ore?

E fundamental modul în care îţi petreci ziua. Eu îmi programez totul, uitând că mintea, sufletul şi coprul au nevoie de momente de relaxare.

Deci ziua are peste 24 de ore şi traseul dvs., numai împliniri?!

În niciun caz. Am făcut erori mari. În primul rând, faţă de familie. Una fundamentală a fost să intru în politică sau să abordez politica aşa cum am abordat-o, adică gospodăreşte, serios. Au fost opt ani în care trei weekend-uri pe lună eram la Botoşani, răpind familiei drepturile ei nestrămutate. M-am irosit adesea în lucruri mărunte. Dar au făcut şi ele parte din regula jocului. Uneori îţi trebuie şi astfel de momente.

Cred sau sper – că una credem noi despre noi şi altfel ne văd ceilalţi – că nu am nedreptăţit în mod real şi voit un om, în cariera de actor sau de director.

Dar ca actor?

Am avut parte de câteva roluri importante, pe care le-am dus la bun sfârşit, şi de roluri mărunte, pe care am încercat să le fac cât mai bine. Poate că aş fi putut juca mai mult. Dar am considerat relativ repede că nu sunt cel mai bun actor şi am ales o cale aparent mai comodă: să fiu om de teatru, adică de toate la un nivel cât mai înalt. Adică asmenea unui sportiv de heptatlon.

Acum, după atâţia ani, ce imagine vă vine în minte când vă gândiţi la un teatru ideal?

Teoretic, Masca pluteşte către ideal. Este un teatru în care oamenii, de când intră pe poartă şi până ies, au o atenţie distributivă fabuloasă, văd şi simt erorile. Noi remediem, inventăm, punem pe tapet noi şi noi formule. E un teatru neliniştit, în care încă ne bucurăm de spectacolele noastre. Venim cu două ore înainte de reprezentaţie şi repetăm înainte de fiecare spectacol, indiferent de ce jucăm. Nu e o chestiune impusă de mine, ci impusă de la sine, pentru că spectacolele noastre presupun mijloace de expresie extraordinare, care nu-ţi permit să intri direct de pe stradă, dacă trebuie să faci saltul mortal sau să cânţi, să baţi step… E nevoie de încălzire şi pregătire pentru întâlnirea cu publicul. La Masca e suportabil încă, se poate trăi.

Ce vă doriţi pentru teatrul dvs.?

Să ne impunem ca portdrapel în teatrul stradal. Iată ce aş vrea să fac în următorii 3-4 ani. Vreau să înfiinţez în România un organism la nivel guvernamental sau cel puţin la nivelul Primăriei Capitalei. România nu există în lumea teatrului de stradă european. Deocamdată, e o doar un teren de lucru. În iulie, voi face un festival de stradă aici în cartier, care va deveni un festival de orgoliu al carierului în câţiva ani. Sper să izbutesc. Masca trebuie să traverseze criza fără degringoladă şi fără pierderi majore. E o instituţie solidă, dar şi loviturile sunt puternice. Şi încasările, în toate teatrele, trec prin scăderi de 20-25%.

Dar pentru cultura română?

Îmi doresc să fie o doamnă care să se ambiţioneze să trăiască în ciuda tuturor! Dar, dacă spui Ministerul Culturii, mi-aş dori să se desfiinţeze. Adică să descentralizeze tot şi să devină o instituţie care să gestioneze bani pentru proiecte naţionale, la care să ne ducem cu toţii cu idei. Să regăsim turneul de teatru. E un lucru obligatoriu.  Dar e nevoie de voinţă. Mi-aş dori că, măcar câţiva ani, în Ministerul Culturii să se cheltuiască toţi banii numai pentru cultură.

Dar pentru dvs. personal?

Îmi doresc să nu traversez, măcar câţiva ani, tragedii, să mă pot bucura cât mai mult de copii. Şi, în măsura în care se poate, să scriu.