Milos Forman sau libertatea înainte de orice

Da, este unul dintre creatorii al căror nume e legat indestructibil, în eternitate, de o creație majoră, intrată în circuitul valorilor mari și devenită referință, cu cât e mai criticată. Da, rămâne înainte de orice cineastul căruia îi datorăm „Amadeus” și, de asemenea, „Zbor deasupra unui cuib de cuci”. Da, numele lui are un loc sigur în cinematografia modernă și în memoria publicului larg.

El este, deci, cehul care s-a stins din viață pe 13 aprilie la New York, după o jumătate de secol petrecută în țara tuturor posibilităților, pe care o descoperise din tinerețe și în care își căutase refugiul, plecând dintr-o țară în care aerul libertății nu se mai putea respira. Vestea morții lui a făcut înconjurul lumiii, urmată de o tăcere inevitabilă. Mărturisirile lui directe, atât de puține câte au fost, sunt revizitate și, mult mai important, filmele își încep parcă o a doua viață, desprinse de cea a creatorului lor necruțător, dar tandru, care a căutat toată viața libertatea, care s-a aplecat asupra conflictelor general-umane în toate filmele lui și care, mai ales, a dus o luptă de durată cu conformismul.

Mai întâi a fost… moartea

Da, la început, în viața cehului Jan Tomas Forman au fost dispariția, crima și absurdul ei, precum și caracterul implacabil. Ele, toate, aveau să se regăsească, filtrate, în peliculele sale de mai târziu, în care e mereu loc pentru irațional, pentru ceea ce rămâne, orice am face, de neînțeles. La început a fost, de fapt, răul istoric și el avea să dicteze, nedrept, existența unui artist rebel.

În 1944, când avea doisprezece ani, băiatul născut într-un oraș din centrul Cehoslovaciei a rămas orfan. Mama sa, Anna, care conducea un hotel, a fost executată la Auschwitz, cu un an înainte să-și găsească sfârșitul în lagărul de concentrare de la Buchenwald și tatăl său. Scăparea băiatului, care tocmai intra în adolescență, prima sfidare a sorții, a fost mai întâi o ascunzătoare, la niște rude. Fără să știe, așa cum a povestit mai târziu, adolescentul Forman câștiga deja prima luptă cu o istorie absurdă și, în biografia personală, făcea o descoperire: tatăl ucis în lagăr nu e tatăl real, evreul care vânduse cărți interzise, tatăl său biologic fiind un arhitect evreu pe nume Otto Kahn.

Un debut și o plecare

„În copilărie voiam să iau în căsătorie actrițe, pe Rita Hayworth, Michèle Morgan sau Danielle Darrieux”, avea să povestească regizorul, cu umorul său bine-cunoscut, peste zeci de ani. Povestea lui cu filmul este, evident, o poveste despre atracție și dragoste, începută devreme, în adolescență, de la poveștile care se spun pe marele și micul ecran. A studiat la secția de scenaristică a Academiei de Artă din Praga și și-a făcut debutul propriu-zis în 1960, cu „Lanterna magika II”, iar în trei ani a dat lovitura: direct Marele Premiu la Festivalul de Film de la Locarno pentru „Petru cel Negru”.

Anii începutului au fost însă și ani ai oprimării într-un timp prin excelență al oprimării. Tânărul Forman este deja un creator afirmat, în căutarea „realismului satiric” pe care avea să-l numească mai târziu „cine-verité”, un drum pe care avea să meargă multă vreme. Celebru deja în țara natală, posesor al unei notorietăți dobândite repede și fără eforturi ieșite din comun, a părăsit însă Cehoslovacia după invazia rusă din 1968 și a ajuns, la început, un deprimat insomniac la New York.

„America era o eroină”

Dar după câțiva ani de adaptare într-o lume pe care n-o cunoaște deloc, unde libertatea îmbracă atât de multe forme, încât devine de neînțeles, i-a apărut și primul film făcut în străinătate „Taking Off” (1971), cu care a şi câştigat Marele Premiu (Palme d’Or) al Festivalului de la Cannes.

„America era o eroină pentru că se lupta cu comuniștii în Vietnam. Dar musicalul Hair a fost și el, pentru mine, tot un act de libertate. Libertatea permitea totul. Eram uimit de cât de liberă e țara asta, de faptul că ea se poate uita în oglindă, ca să-și vadă latura întunecată”, povestea regizorul într-unul dintre nu multele sale interviuri, reluând povestea pe larg mai târziu, în autobiografia sa.

Iar în 1975, Forman avea să atragă atenția cu o parabolă memorabilă despre revolta împotriva oprimării în totalitarism. „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, o adaptare a romanului scris de Ken Kesey. Mereu în mișcare între stiluri, regizorul de origine cehă propunea acest film la vremea la care Martin Scorsese făcea „New York, New York”, iar Francis Ford Coppola venea cu „One from the Heart”. Fugind de stagnare, aflat în continuare în căutarea aceleiași libertăți himerice, Milos Forman devenea la momentul respectiv un creator de forță, iar ecourile filmului său erau mai mult decât o confirmare: şase premii şi patru nominalizări la Oscar (inclusiv Premiul pentru cel mai bun regizor pentru Milos Forman), şase premii Globul de Aur, şase premii şi patru nominalizări BAFTA şi alte 16 premii şi şapte nominalizări.

Geniul și controversa

Punctul culminat a urmat după aproape zece ani, odată cu ceea ce o parte considerabilă a criticilor consideră că este marele său film: „Amadeus”, admirabil studiu despre bucuria muzicii, prețul geniului și relația cu divinitatea. Creație controversată, recompensată cu peste 40 de premii, dintre care opt premii Oscar, patru premii Globul de Aur, patru premii BAFTA, aducându-i creatorului său al doilea Oscar pentru cel mai bun regizor, „Amadeus” reimaginează într-un fel unic povestea compozitorului genial, consolidându-i și perpetuându-i mitul.

Pentru a reuși această incursiune în povestea dureroasă a geniului, acest înaintaș al spiritului din care s-a născut Primăvara de la Praga se întorsese în orașul adolescenței. După luni de muncă la scenariu împreună cu Peter Shaffer, autorul piesei omonime, după luni de cântat Mozart, luni de iubire din ce în ce mai intensă pentru muzica lui, are loc întoarcerea la Praga, orașul care l-a iubit atât pe Mozart („Poate pentru că n-a trebuit să trăiască cu el!”, adăuga Forman râzând). „Aveam nevoie să filmăm într-un oraș în care străzile și piețele de secol XVIII nu se schimbaseră, dar la Viena era îngrozitor de scump, iar la Budapesta erau prea multe clădiri moderne. Eu aveam cetățenie americană din 1977”, își amintea regizorul, „iar viza pentru intrarea în Cehoslovacia mi se refuzase deja de două ori, așa că am crezut că nu mă vor lăsa. Se pare însă că aveau nevoie de valută.”

Întoarcerea a fost un moment de emoție intensă: „Nu mă așteptam să mai văd vreodată țara în care mă născusem și în care-mi petrecusem jumătate de viață. Faptul că am făcut fimul acolo a însemnat enorm pentru noi – pentru mine e o victorie, și-au zis oamenii, că autoritățile au trebuit să se încline în fața dolarului cel puternic și să-l lase pe trădător să se întoarcă.” Să se întoarcă în orașul în care oamenii încă șopteau pe la colțuri despre Mozart, victima zvonurilor, legendelor și necunoscutelor.

Admirator al lui Jean Vigo, François Truffaut și Jean-Luc Godard, Milos Forman i-a distribuit pe Tom Hulce și F. Murray Abraham în două roluri memorabile, intrate de-acum în memoria colectivă și în dicționarele de specialitate, precum și în însăși posteritatea lui Mozart. Iar cel mai greu e să vorbești nu despre scriitori, nu despre pictori, ci despre compozitori. Și ce anume îl face unic pe „copilul-minune al muzicii” pentru un cineast din secolul XX? „Compoziții ca Don Giovanni, Requiem sau concertele pentru pian nu sunt chiar așa de ușoare”, a explicat regizorul, „și trebuie să le asculți de multe ori ca să le apreciezi maiestuozitatea – în orchestrație sunt ascunse melodii pe care orice compozitor le-ar folosi ca temă. Nu știu cine a zis că toți oamenii pot să învețe o mulțime de lucruri – orchestrație, contrapunct, chiar și ritm –, dar melodie nu pot să învețe. Asta vine de la Dumnezeu ori din genele tale sau din ce crezi tu.”

După „Amadeus”

În intervalul 1984-1996, au urmat două filme, cunoscute și ele, „Valmont” şi „People vs. Larry Flint”, o biografie a omului de afaceri Larry Flint, implicat în industria publicaţiilor şi filmelor pentru adulţi, care a câştigat Ursul de Aur pentru cel mai bun film la Festivalul de la Berlin.

În 1999, Forman a primit Ursul de Argint al Festivalului de la Berlin pentru cel mai bun regizor, pentru „Man on the Moon”, Jim Carrey (în rolul principal) luând și el Globul de Aur.

În 2006, a revenit în atenția publicului cu „Fantomele lui Goya” cu Natalie Portman, Javier Bardem şi Stellan Skarsgard. Au urmat încă două filme, ultimul fiind „The Ghost of Munich” din 2012, o mulțime de onoruri și titluri, primite cu umorul care l-a salvat și l-a consacrat, cu relaxare și în spiritul libertății căutate și găsite la jumătatea vieții exact la… Hollywood, într-o industrie care, în urmă cu zeci de ani, l-a adoptat imediat și i-a acordat toată libertatea de care avea nevoie, pentru a duce la bun sfârșit câteva creații importante. Pe una, chiar și pentru a fi criticată de istorici ai muzicii și de biografi ai lui Mozart.

O jumătate de secol de film, pe scurt, cu împliniri și descoperiri, într-o vreme care, ciudat, are mult în comun cu vremea compozitorului pe care Milos Forman l-a plasat într-un antagonism feroce cu Salieri, nefericitul mediocru, deși ascultător, al Dumnezeului ce rămâne de neînțeles. De-acum, este oricând timpul să-i revedem filmele. În ele se află în primul rând libertatea, cu mai multe chipuri al ei, și, tot în mai multe forme, răzvrătirea, expresia universală a dorinței de a fi liber, în artă și în afara ei.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.