Nora Iuga
Toţi moştenim un şir de părinţi
altoiţi pe copaci,
carbonizaţi inutil;
poate-au trecut pe cămile
însetaţi de trupuri morganatice,
asfinţite în dimineţile lor fără memorie.
Vinuri de iarbă
ciocnite în ameţitele tălpi,
leagăne, leagăne…
şi-n fiecare ureche
un muzician îndrăgostit de migraţiile vântului.
Atâta amară sare în deşerturi
şi nisipurile
care şi-au umflat respiraţia
în plămânii noştri fragili.
Trebuie să iubim
când şoaptele sunt grele ca nişte sicrie
şi ochiul se deschide
în palma părinţilor devenită câmpie.
Print