Mult zgomot pentru „Macbeth”

Mă ţin ceva săptămmâni să vă luminez cu impresiunile mele nu despre primul val de receptare a recentului „studiu” după „Macbeth”, producţie a centrului de cercetare din cadrul Naţionalului bucureştean, semnată de Radu Penciulescu, întors din Occident şi retras în turnul de fildeş, inabordabil pentru „prostimea” care urmăreşte fenomenul teatral din România. Anunţat cu surle şi trâmbiţe, mai ceva ca sosirea lui Fortinbras la sumbrul palat Elsinore, în finalul măcelului din piesa în care mă lăfăi şi care m-a făcut nemuritor din Anul Domnului 1601, spectacolul şi-a creat iscusit un orizont de aşteptare. A mizat, poate fără să-şi propună, pe antifrază: înconjurându-se într-o aură de mister de nepătruns, operă alchimică a unui maestru, care se săvârşeşte în bezna şi în liniştea laboratorului tainic, acest „Macbeth” a întreţinut abil curiozitatea. Învăluindu-se în tăcere, s-a anunţat cu surle şi trâmbiţe. Pricepeţi ce spune păcăliciul? Şi o precizare necesară: sunt ultimul bufon din literatură care să sufere de teoria conspiraţiei.

Imagine realizată de Adriana Grand

Şi fiţi pe pace, mi-am făcut un prinţipiu din a nu intra în anecdotica spectacolelor, în micile dedesubturi „extraartistice”, ca să mă exprim elevat pentru urechiuşele fine, fiindcă e elementar: ceste lucruri nu sunt „în chestie”. Pentru schiţa unui prim val de receptare, care, vorba poetului, „vine, vine, vine, calcă totul în picioare”, o să spun câteva vorbuliţe despre ce am băgat de seamă cu ochiul liber şi, mai mult, cu mintea liberă. Mă rog, cu cât mi-a mai rămas din ea.

Spre ridicarea mea din sprâncene, pricinuită de faptul că orizontul de aşteptare mi-a fost contrazis de reacţiile criticilor şi ale jurnaliştilor culturali, am băgat de seamă că, în general, „Macbeth”-ul lui Radu Penciulescu a avut parte de o presă nefavorabilă. Mare mirare pentru Yorick, care nu poate decât să-şi scoată tichia pestriţă pe care-o poartă pe post de pălărie în semn de respect pentru curajul cronicarilor. Da, aţi înţeles, bufonul cel cu ştiinţa vieţii, oleacă mizantrop, se aştepta la cronici favorabile, în primul rând din motive „extraartistice”, care ţin de mentalităţile şi de trăsăturile omului, obişnuit să prealaude virtuţile artiştilor aşezaţi pe piedestal.  Mult zgomot pentru nimic sau, să zicem, pentru puţin – astfel aş rezuma eu majoritatea opiniunilor exprimate public până acum, cu excepţii mici cât un purice. Cronicari de formaţii diferite şi de vârste diferite au ajuns la un oarecare consens – ceea ce nu e deloc puţin lucru, căci nu se petrece tot timpul. N-au reproşat, au constatat şi au scris, fiecare cum s-a priceput (puţin, în viziunea unora, fapt pentru care ar fi numai buni de tras de urechi de la înălţimea pe care şi-o arogă, fără-ndreptăţire, un comentator  abil, indignat de ignoranţa în care se zbat vocile critice). Verdictele s-au învârtit în sfera negativului: „Macbeth” tern, exerciţiu de regie demn de un student din anul al II-lea, „schiţă de regie” etc. S-a scris despre sterilitatea unei viziuni, despre distanţa dintre intenţie, aşa cum a fost sintetizată ea în caietul-program, şi concretizare scenică, despre opacitatea mesajului, despre actori care nu se întâlnesc pe scena neinspirat aleasă decât fizic etc. etc. etc. De la corul nemulţumiţilor „ignoranţi”, excepţie au făcut, până acum, doi cronicari, un senior pătruns de spirit reverenţios şi un junior a cărui „analiză” a analizat-o şi subsemnatul săptămâna trecută. Fiecare, cu demonstraţie lui şi, desigur, cu motivele de dincolo de demonstraţie, pe care nu le pot şti, dar, deşi nu sunt suspicios, le pot bănui.

Dintre comentariile citite şi savurate de săracan de mine, cronica cea mai la obiect şi înzestrată cu logică – rara avis printre „cronicarii” bucureşteni – mi s-a părut cea a lui Liviu Ornea (http://www.observatorcultural.ro/TEATRU.-Un-Macbeth-dezamagitor*articleID_25158-articles_details.html), de care mă despart doar opiniunile despre prestaţiile actoriceşti din spectacol. Nu c-ar avea vreo însemnătate ce cred eu, dar am precizat dintr-o brumă de onestitate. Din comentariul Doinei Uricaru, pe care o prefer infinit mai mult în ipostaza în care funcţionează legitim, aceea de poetă, mi-a plăcut la nebunie o observaţie pe care „a zis-o bine”: „Minimalismul descris spectatorilor pe ultima pagină a caietului-program, printr-un citat ales din wikipedia, nu poate salva jocul actorilor.” Din aceeaşi brumă de onestitate, trebuie să vă mărturisesc că subscriu modest şi la o idee la mintea cocoşului, pentru îmbrăţişarea căreia pot fi aruncat în groapa tradiţionaliştilor care nu văd, în cel mai bun caz, decât până în gardul de alături: „Să faci o lectură vigilentă şi rece cu un text de Shakespeare e o iluzie. Oricât i-ar repugna lui Radu Penciulescu viziunea spirituală, nu cred că poţi stoarce un text de mister şi de spirit ca brânza de zer într-o sedilă. Să nu faci retorică din ambiguitate are sens, dar să retezi multiplicitatea de eu-ri din om, alaiul de măşti e păcat” (http://www.cotidianul.ro/140916-_Macbeth-pe-scena-mare-a-Teatrului-National-din-Bucuresti).

Dacă vă interesează „perlele” ce zac în cronicile scrise până acum despre acest „Macbeth” ce se va fi simţind nedreptăţit şi neînţeles, căci stă în firea lucrurilor, aflaţi că ele nu lipsesc. Textele cu pricina sunt doldora de bâjbâieli. Unul se trezeşte scriind că regizorul şi-a propus „să evidenţieze temele piesei” (?), altul se face că analizează spectacolul, dar laudă caietul-program, din care lumea citează mai abitir decât oricând (?)… În rest, vorba „luceafărului” poeziei voastre, care a îndrăgit nespus spiritul dramaturgului ce m-a născocit jucăuş, „lumea-i cum este şi ca dânsa suntem noi”.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.