„Mult zgomot pentru nimic” transformat în puţină linişte pentru ceva

3stars

E uşor să fii haios. Nici simpatic nu e greu să fii. E destul de simplu să amuzi o lume eminamente tristă. Comedia devine din ce în ce mai facilă cu cât noi devenim mai apăsaţi de o lume bezmetică pe care o lăsăm să ne cocoşeze realitatea cu urâţenia ei pe care tot noi am cosmetizat-o după chipul şi asemănarea fricilor noastre. Vrem să râdem, vrem să ne simţim bine, cu orice preţ, măcar preţ de câteva ore, într-o sală întunecată, la adăpostul anonimatului dat de statutul de public. Avem nevoie de măşti şi de râs pentru a ne ascunde în spatele lor de cei care am devenit pe nesimţite – varianta noastră cea mai însingurată şi mai pocită de un prezent care nu iartă.

Să faci comedie de calitate este greu. Comedia inteligentă, cu substraturi şi inside jokes isteţe, cu analogii spectaculoase, cu alternanţă de ritmuri, comedia-matematică, comedia serioasă, la care nu râzi neapărat gâlgâit şi zgomotos, care nu te gâdilă, ci te bine dispune amar, care te face să gândeşti, te ţine treaz, nu te relaxează lălâu, ci îţi pune mintea la contribuţie, ei bine, acea comedie nu prea mai ştim cum se face. Pentru că e greu şi pe scenă, şi în sală să o construim. Pentru că e nevoie de meşteşug în construcţia ei şi sinceritate în receptare. Şi ne e cam frică şi de una, şi de cealaltă. Lui Andrei Şerban nu i-a fost şi a ales să rişte. „Mult zgomot pentru nimic” de William Shakespeare a suferit o adaptare (nepermis de liberă) pe care Daniela Dima şi Andrei Şerban şi-o asumă din prima clipă şi se transformă la Teatrul de Comedie dintr-o piesă nu tocmai de pus în The best of… a lui Will din Stratford într-un prilej de exersare a unor abilităţi cam tocite în teatrul românesc al prezentului – comedia de calitate.

O situaţie uşor puerilă în care două cupluri se îndrăgostesc, se ceartă, se despart pentru a se regăsi, nu-i aşa, la final, în ciuda obstacolelor, devine pretext pentru performanţă actoricească şi food for thought pentru minţile amorţite ale spectatorilor. Convenţia este personajul principal pe care mizează Andrei Şerban când alege să insereze streaming-ul live ca mijloc de augmentare a scenelor şi mijlocire a mesajului. Cut-urile cinematografice, grosplanurile, montajul şi sentimentul de supraveghere continuă conduc cu mână sigură decriptarea înţelesului reinterpretat al acestei piese cu intrigă simplă. Shakespeare este genial; dar nu pentru acest text îl apreciem ca fiind genial. Chiar şi geniile îşi au gropile lor de potenţial. Transformarea acestei ne-capodopere într-un spectacol care să vorbească pe limba contemporanilor noştri e o reuşită în sine. Scena continuu supravegheată în care interesele politice guvernează destine şi sentimente, în care ce se spune în faţă e imediat negat de ce se află prin intermediul ecranelor, această realitate multifaţetată în care persoanjele aleg să fie sincere doar la prim-plan (sau nu?), în care tot ce faci e continuu supervizat de o lentilă, în care imaginea e mai importantă decât prezenţa, ne-a devenit periculos de familiară. Vorbim singuri în faţa gadgeturilor noastre şi nimeni pe stradă nu ne mai ia drept nebuni. Alegem să ne punem intimitatea la discreţia publicului larg, live, şi ne bucurăm de fiecare pereche străină de ochi care ne urmăreşte. Ne dorim să fim urmăriţi. Aşa trăim astăzi – în goană după follower-şi fideli şi „aprecieri”, şi „reacţii”. Suntem noi înşine imaginea pe care o promovăm. Oamenii obişnuiţi nu mai sunt doar obişnuiţi odată ce se filtrează prin sita aleatorie a mediilor virtuale.

Exact pe limba acestei societăţi pretinse a fi libere, dar încarcerate benevol în celule din ce în ce mai frumos decorate numite „profile” şi „vlog” şi social media vorbeşte spectacolul lui Andrei Şerban. Limbajul este cel just. Şi, totuşi, e comedie. Cumva, tetrul care a cam obosit să ne fie oglindă a vremurilor, primeşte un boost de energie şi e ajutat să ne facă să râdem de noi înşine fără să ne dăm prea bine seama. Pentru că e cool felul în care se întâmplă lucrurile pe scenă, pentru că e foarte ritmat şi viu şi plin de energie şi ne simţim entertained şi râdem şi aplaudăm şi a fost bine. Chiar foarte bine a fost, doar că după ce ai terminat de derulat filmul tuturor poantelor care ţi-au plăcut mai rămâne ceva care te pune pe gânduri. Ochiul lentilei camerei de filmat şi-a camuflat ameninţarea în obiect comun. Supravegherea de bună voie este the new sexy al deceniului doi din mileniul trei.

Jocul dintre prezenţă şi imagine este foarte bine controlat şi echilibrat în acest spectacol. Filmările îşi au rostul bine motivat şi nu sunt doar o floare la butonieră. Nu e abuz de tehnică, iar efectul „wow” al tehnologiei nu sufocă şi nici nu anulează actorii sau povestea aşa cum tinde să se întâmple atunci când artişti mai puţin experimentaţi primesc cadou „jucării noi”. Andrei Şerban este incredibil de tânăr în spirit. Are curiozitatea de a se juca, de a încerca şi nu are frică de greşeală. Iar acest curaj nu îl poate avea decât un debutant care nu are ce pierde sau un profesionist a cărui experienţă îi conferă un statut bine cimentat. Andrei Şerban are acest statut şi îl foloseşte fără să dea lecţii prin montările sale. Paradoxal, spiritul foarte fresh al acestui spectacol pare mai aproape de principiul trail & error decât de un academism al unei metode. Şi tocmai din acest motiv e foarte viu ce se întâmplă pe scenă. Dar dincolo de curaj şi curiozitate există un meşteşug asumat, un gând limpede care pune ordine în toate elementele acestui spectacol cu de toate – pentru că ar fi fost foarte uşor ca cele multe ingrediente să se bată cap în cap, să îndoaie structura şi să devină un „câte puţin din toate”. Dozajul precis şi reglajele fine au ţinut, însă, echilibrul şi au condus către un produs bine ponderat.

Actorii menţin un ritm extrem de susţinut timp de aproape trei ore. Iar asta nu e uşor. Energia în scenă e la cote înalte, nu există mulţi timpi morţi, iar lungimea textului care ar mai fi putut fi forfecat, nu oboseşte publicul. Această poveste despre un băiat care iubea o fată şi o fată care iubea un băiat, dar conjunctura nu prea era favorabilă amorului lor, este foarte densă în acţiuni şi bogată în reacţii. De la jocul aproape minimalist, foarte sincer şi asumat al lui Alexandru Conovaru (Don Leonato) şi până la spiritul ludic şi gândul limpede al lui Emilian Oprea (Benedick), de la emoţia nedisimulată şi fragilitatea Sabrinei Iaşchevici (Beatrice) şi până la concentrarea expresiei şi forţa Alinei Rotaru (Hero), la tehnica bine stăpânită şi tonul reţinut al lui Liviu Pintileasa (Don Pedro), la compoziţia pe care o reuşeşte Lucian Ionescu (Claudio) jucându-se cu interesele persoanjului, există o întreagă paletă de calităţi bine puse în valoare şi armonizate. Alexandru Bogdan îşi foloseşte cunoscuta carismă şi spontaneitate inteligentă în dialogul cu publicul şi construieşte cu atenţie pentru detalii celelalte trei personaje pe care le schimbă şi se ia în serios, Dan Rădulescu (Dogberry) reuşeşte să devină focusul scenelor în care e prezent în scenă prin plasarea matematică a poantelor din text, cu naturaleţe şi lejeritate, dublat cât să nu fie deranjant de Şerban Georgevici (Verges), Dragoş Huluba (Borachio) este adjuvantul ideal şi îşi foloseşte toate mijloacele exersate pentru a fi omul potrivit la locul potrivit, iar Ana Bianca Popescu (Magareta) nu greşeşte cu nimic, dar riscă să îşi transforme intonaţia şi trecerile bruşte de la un cuvânt la altul în manieră de joc. Singurul care face notă discordantă este Bogdan Cotleţ (Don John) care apasă prea multe pedale până la fund, exagerează strident şi nu umple cu mai nimic forma pe care o gonflează.

„Mult zgomot pentru nimic” este un spectacol care arată bine şi se simte bine. Echipa creativă şi echipa tehnică sunt în egală măsură răspunzătoare de această dată de funcţionarea unui mecanism pretenţios care poate foarte uşor să scârţâie şi să se întoarcă împotriva lor. E multă responsabilitate pentru că pretenţiile sunt mari. Nu e doar încă o comedie simpatică. Nu e deloc pentru nimic „zgomotul” făcut.

Teatrul de Comedie

„Mult zgomot pentru nimic” de William Shakespeare

adaptare (nepermis de liberă) de Daniela Dima și Andrei Șerban pornind de la o traducere de Lucia Verona

Regia: Andrei Șerban

Regizor secund: Daniela Dima

Decor și video: Andu Dumitrescu

Costume: Doina Levintza

Muzica originală: Raul Kusak

Coregrafia: Ștefan Lupu

Asistență regie: Dorina Chiriac

Distribuţie:             

Beatrice

Sabrina Iașchevici / Ioana Flora

Benedick

Emilian Oprea / Conrad Mericoffer

Don Pedro

Liviu Pintileasa

Claudio

Lucian Ionescu / Bogdan Cotleț

Leonato, guvernatorul Messinei

Alexandru Conovaru

Hero

Anca Dumitra / Alina Rotaru

Margareta

Dorina Chiriac / Ana Bianca Popescu

Don John

Bogdan Cotleț / Anghel Damian

Borachio

Dragoș Huluba / Dan Rădulescu

Ursula/ Grefierul

Andreea Samson / Antonia Boantă

Conrada

Andrada Corlat / Flavia Giurgiu

Dogberry-Coarnă

Dan Rădulescu / Silviu Debu

Verges-Aguridă

Șerban Georgevici

Bodyguardul/ un polițist

Mihai Niță

Prezentatorul/ Mesagerul/ Baltazar/ Părintele Francisc/ un polițist

Alexandru Bogdan

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.