În generația creatorilor de teatru care tocmai au ieșit de pe băncile școli și încearcă să intre în spațiul pentru care s-au pregătit există artiști care, dincolo de tendințele, formulele, interesele și clișeele grupului din care fac parte, măcar prin vârstă, par să fi înțeles nevoia de deteatralizare a teatrului, realizată prin renunțarea la un întreg și împovărător arsenal de concepții și maniere. Unii dintre ei, poate pentru că fac teatru în spații neconvenționale, dau deja dovadă de o maturitate vizibilă cu ochiul liber prin simplul fapt că merg, cel puțin pentru moment, pe drumul simplității. Printre ei se numără și regizoarea Catinca Drăgănescu.
Cu puțin timp în urmă, monta la UNATC un „Chip de foc” de o maturitate și de o coerență surprinzătoare. Acum se apropie de singurul spațiu la care au acces – practic, nu teoretic – tinerii absolveți: zona independentă.
Așa că, la sfârșit de februarie, constatarea mi-a fost confirmată de un mic spectacol intitulat „Născut în ’84”. După ce am ajuns, seara, la frumoasa casă în care se află Galeria Alchemia, în care, când intri, ai impresia că pătrunzi într-o zonă privată, rezervată unui grup de inițiați, dar în același timp prietenoasă, am petrecut ceva vreme în așteptarea spectacolului. Ca în orice spațiu independent, și aici s-a întârziat, aşa că am avut vreme să trag cu ochiul în jur. Cei câțiva spectatori de la măsuțe sau de pe rândul de scaune așezate în sala destinată spectacolul sunt, cel mai probabil, colegi și prieteni. Prezența lor este mai mult decât plăcută și discretă. La masa de lângă mine, o domnișoară le povestește celor doi prieteni care o însoțesc despre cartea care i-a schimbat concepția despre literatură (din păcate, n-am aflat care este cartea cu pricina). Alături, doi domni cu aer studențesc și un laptop sunt în așteptare. În rest, liniște și mici zgomote de fundal. Și fără fum, căci țigara se fumează într-un fel de marchiză de la intrare.
Și apoi, povestea spusă simplu, concentrat, de actrița Irina Drăgănescu. De fapt, o autoficțiune ca o prelungire clară a unei biografii verosimile. Serie de instantanee dintr-o realitate (prea) bine-cunoscută, „Născut în ’84” ne sintetizează cu umor și cu multă ironie, destul de amară, odiseea unei românce care tocmai a terminat facultatea și nu-și găsește de lucru, deși e dispusă să facă aproape orice. Și, dacă tot pleacă în căutarea timpului pierdut într-o Românie în veșnică tranziție, mai bine să purceadă la Londra, la un masterat de antropologie. Antropologia, știm, se poartă de ani buni. Și Londra se poartă. Și pe bună dreptate.
Nu, nu e o variațiune pe tema visului american sau a mitului self-made man. Nu, spectacolul Catincăi Drăgănescu este un studiu de caz în miniatură, numai bun pentru antropologi! Când fetiță într-un apartament dintr-un bloc comunist, când bunică speriată, când elevă dornică de atmosfera de club, când studentă, când absolventă care nu-și găsește locul și rostul, Irina (se) joacă și se povestește pe sine. Valența exponențială a personajului transpare evident chiar dacă nu se citește în prezentarea spectacolului. Irina este copilul tranziției de la un regim socio-politic la altul, de la un secol la altul, de la o lume la alta. Irina caută, bâjbâind prin lumea globalizată. Actrița trece ușor de la un personaj la altul, e tonică și se folosește de o doză moderată de ironie și autoironie și nu mizează deloc pe elemente auxiliare interpretării. Într-un decor inexistent, în care less is more, povestea se spune simplu, pe limba spectatorilor, cărora li se înfățișează etapele conturării unei identități. În personalitatea Irinei supraviețuiesc în primul rând întâmplările, fricile și minciunile copilăriei, ezitările și incertitudinile adolescenței, care se întâlnesc cu debusolarea totală a tinereții. Prinsă într-o realitate de plastic, Irina întruchipează, într-un fel, omul fără scăpate: omul din regimul totalitar, capitalistul fără voie, intelectualul fără orizont, postmodernul însingurat ce-și caută cu înfrigurare un drum. Trăitoare într-o țară ce și-a pierdut busola, ea luptă cu lipsa de sens și de voință, cu prejudecata, cu nepăsarea – „facultățile private sunt toate piratate/ realități furate din țările-avansate/ care le știu pe toate/ of course/ am viza ce surpriză/ nu mai e nicio miză/ să mă ascund după valiză/ România e în criză s-o ardem în concret/ politically correct/ este globalizare, noi suntem sat la mare,/ și lumea-i foarte tare/ de cap”.
O formă de confesiune, în care se simt mărturii și experiențe personale folosite pentru documentare, spectacolul are ceva din amărăciunea pe care o degajă o producție precum Amalia respiră adânc de la Teatrul ACT. Uneori cu stângăcia inerentă oricărui început, ecourile mult prea recognoscibile ale unor frământări ce țin și de viața personală, și de cea colectivă străbat până la spectator cu minimum de mijloace și maximum de efecte. În „Născut în ’84” se simte aerul schimbării și forța începutului. Pentru un tânăr absolvent, este suficient.