Nimic despre spectacol

N-am cuvinte să vă spun ce mă mai desfăt câteodată citind gazetele dâmboviţene şi îndeosebi articolaşele încropite, fără umor şi fără discernământ, uneori fără nici un strop de chef, de “oficianţii culturii”, aleşi “pe sprânceană”! Este, pe onoarea mea, o plăcere adevărată, tare ca berea neagră adevărată sau ca aerul de munte. Cum sunt bufon şi treaba mea este să arăt cu degetul, ca să atrag atenţia mai ales asupra prăpastiei dintre cum e realitatea şi cum o văd cei care n-au ochi s-o vadă, cu alte cuvinte să pun umărul la ridicarea unor măşti dincolo de care rămâne câteodată nimicul, n-am cum să nu-mi frec mâinile de bucurie citind cugetările dezlânate ale unor gazetari iubitori de teatru. 

Imagine realizată de Adriana Grand

De n-aş fi bufon, ci moralist, m-aş întrista, punându-mi întrebări care cad greu la stomac despre consecinţele unei jalnice stări de fapt. De m-aş îndeletnici cu morala, aş zice: Unde va duce lipsa de profesionalism a unor condeieri care arată, prin propriile producţii, că n-au nicio cădere să semneze verdict? De-aş fi pamfletar de modă veche, în spiritul interbelic, să zicem, m-aş lansa în şarje caricaturale care să atingă o ţintă. Tudor Arghezi, pamfleter neîntrecut până acum pe meleagurile voastre, spunea, în anul Domnului 1925, aşa: “Un pamflet îşi atinge scopul când izbuteşte să strecoare otrava îndoielii în insul însuşi al celui pamfletizat. Şi această victorie, eminamente morală, o câştigă orice pamflet bine echilibrat şi scris cu văz”. Cum pamfletul este apanajul luminaţilor înzestraţi cu umor şi cu un condei pişcător, care văd mai departe şi altfel, bufonul care sunt izbuteşte, cu mintea-i subţirică şi mai mult cu entuziasmul care nu-l părăseşte, modeste variaţiuni pamfletare pe temele oferite cu generozitate de observatorii scenei teatrale, atât de orgolioşi şi de amatori, că le place peste poate să se erijeze în judecători. Slavă Cerului şi geniului care m-a creat, sunt doar un păcălici care, din când în când, mai trezeşte câte o minte adormită. De-aş trezi şi nişte întrebări despre propria persoană, poate şi niscaiva îndoieli, în minţile acestea, aş putea dormi liniştit şi aş admira cu deplină seninătate priveliştea aşternută în faţa minţii mele.

Săptămâna asta aş îndrăzni respectuos să le rog pe Domniile Voastre să citească articolaşul “XXL-Fat Pig” la Teatrul Act, publicat în cotidianul “România liberă” (http://www.romanialibera.ro/cultura/teatru/xxl-fat-pig-la-teatrul-act-219312.html). Deşi am încredere în mintea omenească, de data asta sunt dezarmat: nu cred că autorul se îndoieşte de propriile forţe. Debitează fără oprire şi logica îi joacă feste. Eu am fost dezarmat de la primele rânduri: “Acuzat deseori că este misogin, cinic ş.a.md., Neil LaBute nu este chiar genul de autor comod. Chiar dacă majoritatea pieselor sale sunt comedii. Dar, după cum spunea un critic american, nu prea ai vrea să întâlneşti vreunul din personajele sale într-un bar.” Adicătelea autorii de comedii ar fi, în general, comozi? Sau nu pricep eu raţionamentul? Iar LaBute ar fi o excepţie, fiindcă unii îl consideră misogin şi cinic? În fine, sunt deja depăşit de situaţie, încă de la intro. Logica autorului nu are de-a face, bag seamă, cu logica muritorilor de rând. După aceea urmează o aberaţie despre titlul spectacolului, aberaţie care-i aparţine tot autorului care-şi exprimă o presupunere (“Poate că…”): s-a ales versiunea în engleză, pentru că echivalentul în română “sună ceva mai urât decât alte titluri ale lui LaBute”! Carevasăzică, piesele de teatru se pot împărţi şi în piese cu titlu urât şi piese cu titlu frumos! Tare, ce să zic… O idee în premieră pentru mine, o opiniune despre o chestiune arzătoare, importantă pentru spectacol. Apoi aflăm “despre ce este vorba în spectacol”. În primul rând, despre obezitate, zice autorul şi cum sunt percepuţi obezii “în public”. Ca bufon care a văzut respectivul spectacol, aş spune că “este vorba despre” mult mai mult – despre slăbiciunile îngrozitoare şi despre neputinţele omului, despre mecanisme de gândire etc.

Şi cam aşa se termină darea de seamă, adăugându-se o altă opiniune: că femeile se vor recunoaşte în Helen, iar bărbaţii, în îndrăgostitul laş. Fiecare, dragii mei, cu opiniunile lui, dar mi se pare o mică obrăznicie să generalizezi şi să aşezi pe toată lumea în aceeaşi oală. Slavă Domnului, suntem atât de diferiţi între noi… Oricum, nimic despre spectacol în sine – interpretare, concepţie, relaţii între personaje şi toate cele din care se alcătuieşte o creaţie scenică. De fapt, teatrul nici nu contează pentru autor, câtă vreme are la dispoziţie un spaţiu în care să ne povească puţinul pe care l-a priceput. Opera artistică nu-l interesează, actorii nici atât… Dar stau liniştit: sunt sigur că se crede un adevărat cunoscător.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.