Nu-ştiu-ce despre Troienele lui Andrei Şerban

Nu pot vedea aura oamenilor, nu am cunoştinţe vaste de numerologie, nu am aprofundat învăţăturile Bisericii, nu ştiu fizică cuantică. Simt doar. Şi îmi e suficient să înţeleg că ceva se întâmplă. Energia, pe care nu ştiu să o definesc, există. O percepem şi ne raportăm cu toţii la ea. Pentru a nu fi suspectată de ezoterism de bucătărie, renunţ la denumire – e un nu-ştiu-ce; emoţie, feeling, al şaptelea simţ, nod în gât, vârtej în stomac, frison pe spate, lacrimă în ochi, palpitaţii, transpiraţie rece, sentiment. Nu-ştiu-ce

Nu-ştiu-ce-ul e cea mai frumoasă experienţă pe care o poţi avea într-o sală de teatru. Dincolo de plăcerea estetică, de nevoia de poveste, de aprecierile docte, de măiestria artiştilor; punctele de reper se dizolvă, standardele de calitate se topesc şi uiţi să fii impresionat de un aspect sau altul. Când nu îţi mai place, când nu îţi mai pasă de acţiune, când nu mai contează gazetărescul „Cine? Ce? Unde? Când? De ce?” şi nici profanul „Cum?”. Nu-ştiu-ce şi e bine. Energia colectivă e unitară, curentul ne parcurge pe fiecare în parte şi pe toţi odată, experienţa e personală. Eşti singur împreună cu ceilalţi – simţi şi resimţi. Primeşti şi dai mai departe. Indiferent de bagajul cu care ai intrat, de orizontul de aşteptare, statut social, probleme cotidiene, vârstă, cultură generală, note din catalog, grupa sanguină, ce ai mâncat la prânz. Nivelarea superioară în faţa Nu-ştiu-ce-ului e la fel de puternică precum fiorul primului sărut sau frica de moarte. E, poate, cea mai profundă experienţă mijlocită care ne arată un colţ de divin – indiferent ce înseamnă asta pentru fiecare din noi. Pentru mine înseamnă întâlnirea cu mine însămi, cu cea care sunt şi încă nu am devenit. E linişte, simplu şi vibrant. Nu-ştiu-ce.

Spectacolul „Troienele” după Euripide, montat de Andrei Şerban la Opera Naţională Română din Iaşi e generator de asemenea experienţe. Nu poate fi povestit, nu trebuie neapărat înţeles, nu poate să îţi placă sau nu. Te locuieşte, te modifică şi te completează. Nu asişti la un spectacol, ci iei parte la un ritual – periculos, incomod, riscant; energiile stârnite, incantaţiile rostite, transa creată nu ţin doar de un act artistic. Magul Andrei Şerban combină în doze de el ştiute sacrul şi profanul, se joacă de-a Marele Preot din templele Greciei antice şi conduce nu doar o trupă de artişti, ci o procesiune din care şi noi facem parte. Spectatorii sunt parte activă a întâmplărilor. Nu doar prin plasarea lor în spaţiile de joc, dar prin simpla lor prezenţă, prin aportul de energie şi postura de canal energetic devin o entitate din fluxul creat.

Nu are rost să fiu analitică şi să decelez în itemi recognoscibil ghemul de Nu-ştiu ce pe care l-am primit cadou. Nu sunt foarte sigură dacă interpreţii sunt total conştienţi de ce au realizat. Toate notele sunt atinse, mişcarea e cea stabilită, costumele, lumina şi decorul la locul lor, ordinea scenelor e respectată, dar privind în ochii lor, poţi vedea dincolo de concentrarea profesionistului, de „Aici şi Acum”-ul clasic, de interpretul unui rol. În prima parte a spectacolului eroii sunt în mijlocul tău. Iei parte la violarea Elenei de la jumătate de metru distanţă. Proximitatea contribuie substanţial la crearea sferei perfecte. Eşti frustrat că nu vezi tot, eşti înghesuit de ceilalţi, stai în picioare în întuneric, în fum, umăr la umăr cu un necunoscut şi dintr-o dată un spot ţi-o arată pe Cassandra care prevesteşte viitorul într-o transă profetică. Apoi corul începe să cânte în partea opusă, iar Hecuba incantează un blestem deasupra capetelor noastre. Soldaţii greci îşi fac drum printre noi şi îl poartă spre moarte pe Astianax într-o cuşcă de lemn. După ce ritmul creşte, iar intensitatea face ca aerul să vibreze se ridică o cortină, ni se dezvăluie Sala Mare a teatrului în toată splendoarea ei barocă, iar la balcon patru copii cu lumânări în mână intonează lin vorbe în greaca veche. Ne aşezăm pe scaune acompaniaţi de muzica rotundă care umple spaţiul. Apoi o litanie, apoi un coşmar, o altă moarte, o femeie alunecă pe un plan înclinat în cea mai frumoasă cădere imaginabilă, plutind ca pe apă pe lemnul concret, lanţuri, rămas-bun, o corabie şi tăcere. Nu linişte – tăcere. Secunda dinaintea izbucnirii aplauzelor a suspendat timpul.

Am fost parte a unei comuniuni. Doamnele elegante care făceau demonstraţii de erudiţie povestind subiectul tragediei în foaier, domnii indignaţi că nu văd o scenă din cel mai fericit unghi în primele cinci minute, domnişoara care la început scria SMS-uri de lângă mine, bunica îngrijorată de prezenţa unui copil în distribuţie, românii care ocupau locuri în sală din obişnuinţa de a „ţine rând”, toţi cei cu care am împărtăşit cele două ore de spectacol au devenit încet-încet o parte din mine. Iar eu din ei. La final nu doar respiram la unison, dar tăceam împreună. Şi la garderobă era linişte. Şi pe treptele teatrului. Eu am mai tăcut ceva timp.

Am crescut în facultate cu poveşti despre „Trilogia antică”, am citit despre ea, am văzut filmări de la repetiţii. Înţelegeam raţional de ce a fost un mare eveniment. Indiferent de magnitudinea lui în plan estetic, indiferent de diferenţele dintre atunci şi acum, de care nu pot fi conştientă datorită vârstei, opera „Troienele” de astăzi este una dintre acele experienţe fundamentale pe care le poţi avea într-o sală de spectacol. Mi-aş dori o re-editare după 20 de ani a trilogiei. Nu la Bucureşti, nu în teatru. La Iaşi, la operă. Beatrice Rancea, Managerul Operei Naţionale Române din Iaşi, a avut nu doar flerul de a propune acest spectacol, dar şi tenacitatea de a forma o echipă care să-l poată duce la bun sfârşit. Mie mi-a împlinit o dorinţă şi a transformat literele din cronici şi poveştile frumoase în realitate.

Nu-ştiu-ce am reuşit să surprind din energia primită. Poate prea puţin. Exerciţiul de sinceritate e mai important decât vorbele căutate şi explicaţiile savante. Când pui Nu-ştiu-ce în concret şi te joci de-a cuvintele invariabil greşeşti. Nu am scris o cronică, nu mi-am dat cu părerea, nu am fost deşteaptă. E doar Nu-ştiu-ce.