…să faci naveta… să cunoşti toţi avocaţii, toţi ceferiştii, toţi negustorii de seminţe de pe linie… să trimiţi cereri la minister, ca să te mute mai aproape, la Titu, mai aproape, la Găeşti… mai aproape, mai aproape… la Bucureşti…[i]
Problema repartiţiei “în câmpul muncii” a tinerilor absolvenţi de studii superioare era una vitală în anii ’60 – ’80. Destinele se făceau şi se desfăceau în funcţie de media finală, de pilele puse în joc, de necesităţile momentului, de numărul de posturi sau de “gradul de închidere” al câte unui oraş. “Nu, nu te duce la Universitate, vei sfârşi ca profesor la ţară! Mai bine fă o Politehnică, poate prinzi o repartiţie bună…” / “Nu, nu da la Chimie Organică, mai bine la Petrochimie; ăştia au combinate…” / “Medicină?!… Frumos… dar tot la ţară o să ajungi…” / “Teatru?… Cum să dai la teatru?!” – sunt doar câteva fragmente de dialoguri purtate prin mai toate familiile ce îşi doreau odraslele intelectuali cu diplomă. Ele sunau însă diferit ca replici în teatrul şi filmele vremii. De la cele sămănătorist-păşuniste, din producţii ce idealizau valorile satului şi perfecta integrare în spaţiul geografic şi social a tinerilor medici, ingineri, profesori, – până la cele care păstrau acel spirit sarcastic şi acel talent firesc al românului de a satiriza, chiar în condiţiile unui text ce trebuia spus / scris. Nu sunt Turnul Eiffel, piesa Ecaterinei Oproiu, sau Siciliana lui Baranga sunt doar câteva exemple în acest sens…
Totuşi, se presupunea că în acei ani numărul locurilor din facultăţile de stat (altele nici nu existau) era mai mic sau egal cu cel al posturilor disponibile. Cu totul altfel stă însă azi situaţia, când nu mai există aşa numita “repartiţie”. Până şi termenul “inflaţie” şi-a lărgit sensul strict economic. Anul acesta, la Facultatea de Teatru a Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică “I.L. Caragiale” din Bucureşti, Gala Absolvenţilor a adus la rampă (la propriu) 175 de licenţiaţi şi masteranzi ai secţiilor de Actorie, Arta actorului mânuitor de păpuşi şi marionete, Regie, Coregrafie, Scenografie, Teatrologie / Management şi marketing cultural / Jurnalism teatral, Tehnologii Digitale în spectacolul contemporan, Design de lumină şi sunet. Adică peste 40 de producţii – cât un adevărat festival de teatru. Ocazie pentru participanţi (absolvenţi, profesori sau spectatori) de a ne tot întreba de ce această gală nu poate funcţiona ca “bursă de spectacole la cheie”. Se vede însă că retoric, căci tot noi ne-am răspuns… cu alte întrebări… şi ceva statistici.
Pentru acestea, am ales ca termen de comparaţie anul 1964, an în care avea loc premiera piesei Nu sunt Turnul Eiffel (la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, în regia lui Ion Cojar). Pe atunci, promoţia de actori a Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti număra aproape 60 de absolvenţi – tot atâţia câţi au susţinut şi în 2011 examenul de licenţă. Între timp (aproape o jumătate de secol…), populaţia României a mai crescut, de bine de rău, cu sau fără “decreţei”, de la 19 la 22 de milioane de locuitori. Dar şi numărul secţiilor şi al facultăţilor de teatru – de stat sau particulare – din întreaga ţară. Mult. Nu în aceeaşi proporţie cu cel al unităţilor teatrale. Căci, în pofida înfiinţării unor teatre şi trupe independente şi a apariţiei aşa-ziselor spaţii neconvenţionale, principalul “înghiţitor de absolvenţi” a fost de-a dreptul masacrat. Pe fondul reducerilor bugetare generale, instituţiile de stat s-au văzut nevoite să îşi reducă drastic cheltuielile şi, implicit, numărul de angajaţi, iar unele au fost pur şi simplu desfiinţate…
Dar nu situaţia teatrelor din România este subiectul acestui articol şi, din păcate, nici soarta actualei promoţii, pe care niciun articol din lume nu le-ar putea rezolva de unul singur. Ci doar câteva dintre producţiile regizorilor licenţiaţi. Căci, revenind la termenii iniţiali ai comparaţiei, au fost ani buni ai acelei perioade, în care nu s-au scos la concurs locuri pentru Regie. Ca urmare, în 1964, nu exista niciun absolvent al acestei secţii. În 2011 şi-au dat licenţa şase tineri regizori, la clasa profesorului coordonator Tudor Mărăscu. Mulţi? Puţini? Probabil că tot timpul ne va răspunde. Patru dintre ei şi-au prezentat spectacolele în Gală, autocaracterizându-se, de la bun început, prin textele alese pentru montare. În ordine alfabetică:
Anca Mitroi – descrisă de profesorul său drept “serioasă (poate prea serioasă), raţională (poate prea raţională), dar cu siguranţă un viitor regizor interesant” – a preferat un dramaturg francez contemporan, mult premiat, tradus şi jucat pe scenele de la noi şi din lume. Fără a cădea în cursa unor patetisme lirice nejustificate la început de secol XXI sau a tentaţiei de a specula sensurile poetico-filosofice, metafizice ale unei scrieri fără conflict, Anca Mitroi alege să monteze Hotelul (celor două lumi) de Eric-Emmanuel Schmitt (1999) în cheie aproape realistă, bazată pe tehnica suspansului, a valorificării comicului (atât cât permite textul), şi, mai ales, a lucrului atent cu actorii.
În demersul său, este susţinută de o adevărată “crème de la crème” a ultimelor promoţii de Arta actorului: Adrian Nicolae, Nicoleta Hâncu, Ionuţ Grama, George Albert Costea, Cristina Casian, Ana Covalciuc. Prin această opţiune, însă, a renunţat cu bună ştiinţă la mult râvnitele premii de interpretare, ce se acordă doar absolvenţilor din anul Galei. În schimb, Premiul pentru scenografie îi revine lui Gyöngyi Balázs, pentru un decor simplu, eficient, contributiv la acea empatie onestă, fără de care nu ne-am putea ridica la înălţimea temelor propuse de Schmitt. (https://yorick.ro/invitatie-la-hotelul-dintre-lumi/#more-4859)
Andrei Munteanu – este considerat (de către acelaşi profesor Mărăscu) “o fire iscoditoare, foarte descurcăreţ, diplomat, deja regizor”, deoarece spectacolul de absolvire i se joacă pe scena Teatrului Evreiesc de Stat. Pentru acesta, a preferat o piesă mult jucată pe scenele ruseşti, deja “clasică în contemporaneitatea sa” – Sora cea mare de Alexandr Volodin (1961), un text despre “valori omeneşti uitate”, despre “emoţie adevărată într-un peisaj năpădit de falsuri”, despre “forţa umană şi permanenta căutare a perfecţiunii”. Acestea sunt, de fapt, dezideratele exprimate de tânărul regizor. Doar că realităţile ruseşti ale anilor ’60 nu coincideau întru totul cu cele româneşti din aceeaşi perioadă (mai uşor de pătruns de spectatorii de azi) şi, cu atât mai puţin, cu cele actuale. Iar astfel se dovedeşte că o pasiune regizorală pentru un anume gen de dramaturgie se poate transforma într-o capcană a unui text mult prea bine localizat spaţial şi temporal. Căci Volodin nu e Cehov, şi nici particularul nu poate fi ridicat oricum la grad de universal. O echipă numeroasă de actori, aparţinând mai multor generaţii, vine să îl sprijine pe regizor, dar întregul se pierde cumva printre părţile componente, oricât de bine ar fi ele realizate. În rolul titular: Simona Grumezea – o reuşită Aneta Duduleanu în Gaiţele lui Kiriţescu, rolul său de absolvire.
Gabriel (Bobi) Pricop – a mizat pe un text cu adevărat contemporan, Jocuri în curtea din spate (1993), al unei scriitoare premiate şi jucate în Israel şi în lume, Edna Mazya, dar şi pe cinci proaspăt absolvenţi. Şi a câştigat. Atât Premiul pentru regie, cât şi – pentru actorii săi – cele două premii de interpretare puse în joc. Şi totul pare atât de simplu, simplu precum joaca. În realitate, totul este complicat – şi povestea, prin morala ei, dar şi trecerile de la o situaţie la alta, de la o stare la alta, de la un personaj la altul, dar şi de la un timp şi un spaţiu bine determinate – la cu totul alte coordonate, la fel de bine definite. Ori tocmai în aceste treceri exemplar realizate stă succesul spectacolului. Şi astfel reţeta pare simplă precum joaca: un regizor care ştie ce vrea şi cinci actori care îşi înţeleg rolurile. Simplu, nu? Dacă în cazul Premiului pentru interpretare feminină într-un spectacol de regie, decizia juriului a fost una uşoară şi votul – unanim, Ioana Manciu adjudecându-şi trofeul, nu la fel au stat lucrurile pentru interpretarea masculină. Florin Hriţcu a câştigat premiul, pentru rolul Şmulic Kuper, dar şanse sensibil egale au avut şi Pavel Ulici, Cezar Grumăzescu şi Vlad Pavel, cu greu departajaţi, printr-o strădanie de obiectivitate şi asumare a unor criterii. De altfel, cei trei au fost nominalizaţi şi la categoria “cel mai bun actor într-un rol principal”, premiul fiind câştigat de Vlad Pavel, pentru rolul Moebius din Fizicienii de Dürrenmatt. (https://yorick.ro/jocuri-in-curtea-din-spate-sau-de-ce-sa-mergi-la-unatc/)
Maria Rotar – mai are două diplome la activ şi, deci, două specializări: actor şi filolog. Poate de aceea a ales unui text autohton, de mult uitat sau refuzat cu obstinaţie în ultimii ani, Nu sunt Turnul Eiffel de Ecaterina Oproiu (1964), o piesă mult jucată în acei ani ’60 – ’80 şi preferată de tinerii vremii (regizori, actori, spectatori). Pentru curajul redescoperirii şi adaptării acestei lucrări, Maria Rotar a primit, fără îndoială, un neoficial Premiu de popularitate din partea publicului, care s-a bucurat cu pură sinceritate de umorul oricând valabil al replicilor, dar şi de naturaleţea jocului actoricesc. Într-un decor luminos şi colorat, respectând litera şi lirismul textului (roşu, portocaliu, galben, verde, albastru…), inspirat din mozaicurile lui Gaudi (scenografia: Ana Cântăbine), evoluează cei doi tineri îndrăgostiţi, porniţi pe drumul adesea suprarealist al vieţii. Irina Drăgănescu şi Vlad Udrescu construiesc împreună un fel de Romanţioşii (reloaded), încă nostalgici după spectacolul de succes găzduit până în această primăvară de Teatrul Nottara, simţindu-se astfel confortabil în rolurile şi replicile lor. Li se alătură Alexandru Bogdan, care dă un chip nenumăratelor voci din piesă (inclusiv prin momente de stand-up comedy) şi, în mici compoziţii actoriceşti, Andreea Bîrsan, Sorina Ştefănescu şi Mihai Prejban. Rezultatul: un spectacol proaspăt, înviorător şi tineresc, pe care doar insuficienta tranziţie de la “utece” şi “tovarăşi” (deşi eliminate din text), de la problemele repartiţiei şi navetei – la realitatea cu care se confrunta tinerii absolvenţi – nu îl face înfricoşător de actual.
Când o s-ajungem şi noi la “prima leafă”? – se întrebau o doctoriţă şi un arhitect-constructor în piesa anului 1964. Unde vor ajunge absolvenţii Facultăţii de Teatru? – ne întrebăm noi în 2011, cu pumnii bine strânşi, însă, pentru ca ei să îşi afle calea.
[i] fragmente din piesa “Nu sunt turnul Eiffel” de Ecaterina Oproiu
Print