Festivalurile de teatru s-au ţinut lanţ în toamna bucureşteană, cât să “muşte” puţin şi din decembrie, lună în care numeroasele sărbători – religioase, politice sau pur şi simplu ale spiritului (cu accent pe zona culinară) – mai alungă artele de pe scenele oficial destinate. “Zilele Teatrului Nottara” au urmat imediat după Moş Nicolae şi au înfăţişat publicului câteva dintre producţiile de succes din actuala stagiune, dar şi evenimente de bilanţ. Dintre acestea: aniversarea de 70 de ani a unui actor care “sfidează timpul” prin tinereţea sa, Emil Hossu, în reprezentaţia cu “Omul hazardului” (regia: Cristi Juncu), dar şi spectacolul “Aniversarea” (regia: Vlad Massaci), după un izbutit şi aclamat turneu londonez la Barbican Centre. În plus: o nouă premieră – “Nu vorbiţi cu actorii” de Tom Dudzick, un spectacol de Diana Lupescu.
Considerat un “Neil Simon catolic” (deci nu evreu), Dudzick este un scriitor contemporan american, actor la origine, născut în Buffalo, ca şi două dintre personajele piesei. Site-ul său oficial se deschide cu cuvintele (uşor infatuate): “unul dintre puţinii dramaturgi care trăiesc din ceea ce fac”… Mult jucate în Statele Unite, comediile i se bazează adesea pe tot felul de elemente autobiografice, cum este şi cazul recentei “Nu vorbiţi cu actorii”, ce a avut premiera în 2007 chiar în oraşul său natal. Piesa este o demonstraţie pentru/în public a felului în care se pot prăbuşi toate planurile (fie ele şi profesionist realizate) de punere în scenă a unui text nou, atunci când actorii şi întreaga echipă de producţie nu se dau în lături de la nimic pentru a-şi atinge scopurile personale. Manipularea, comportamentul de vedetă sau abandonul total – sunt doar câteva dintre metodele urmate.
Tânărul şi neexperimentatul dramaturg de origine poloneză Tom (deci tot Tom) Prizpezniak, fost asistent medical, soseşte din Buffalo la New York împreună cu logodnica sa, educatoare la grădiniţă şi obsedată de tricotat, ca metodă de eliminare a stress-ului. Piesa lui, o melodramă despre părinţii tuturor, a fost aleasă de marele producător Victor Kaplan, pentru a fi montată pe Broadway, nu fără micile-mari modificări absolut inerente. Şi astfel începe povestea maturizării naivului cuplu, ce se trezeşte aruncat – din liniştea provinciei şi a mediului normal de funcţionare – în lumea bezmetică a teatrului profesionist, subordonată banului şi ego-urilor artistice. Iar visul tânărului dramaturg se transformă în coşmar, populat de personaje aparent alienate şi problemele lor: regizorul artistic al spectacolului, regizoarea tehnică şi, mai ales, cei doi actori protagonişti.
În variantă originală, piesa se vrea o farsă din lumea showbiz-ului, o poveste suculentă din culisele producţiei unui spectacol, dulce-amară autoironie a lui Tom Dudzick la adresa breslei. Autorul îşi pune la bătaie mare parte din experienţele personale şi, cu generozitate, oferă publicului o “felie de viaţă teatrală” – în egală măsură amuzantă şi emoţionantă. Traducerea şi adaptarea ei la Teatrul Nottara îşi mai pierde însă din potenţialul haz iniţial, căci, deşi “lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori”, iar situaţiile comice – similare, publicurile fac, totuşi, diferenţa. Dovadă şi reacţia reţinută a sălii în seara premierei.
Ştiu: îmi veţi spune că “publicul de premieră” e de un alt soi decât cel “obişnuit”. Cu toate acestea, la “o felie de comic sănătos” oamenii reacţionează la fel – a demonstrat-o istoria teatrului. Ori, din start, o astfel de piesă are a se confrunta cu cel puţin trei categorii de publicuri: “avizaţii” – în cazul de faţă – cei care au avut sau au vreo legătură, cât de cât, cu lumea showbiz-ului, “educaţii” – cei care merg în mod obişnuit la spectacole, dar fără a cunoaşte fenomentul din interior şi, în fine, “bulevardierii” – amatorii aparent inocenţi de distracţie, fie ea şi teatrală, dar, în fond, cei care au dat startul modei de a se aplauda în picioare orice producţie de gen. Ce nu a găsit încă spectacolul de la Nottara e tocmai acea zonă în care măcar o parte din aşteptările celor trei categorii să se suprapună, întru satisfacţia artistică a tuturor. Iar regizoarea Diana Lupescu pare că şi-a dorit prea multe sensuri de la un text în definitiv comic. Dovadă stă şi pledoaria sa înduioşătoare despre actori din caietul-program: “Trăind la dublu, sunt de două ori mai uzaţi, uneori, de două ori mai egoişti sau de două ori mai laşi, dar cu siguranţă pot fi generoşi şi iubitori la dublu. Şi totuşi, în toată hărmălaia vieţii lui, actorul rămâne un om singur şi trist.”
Semnificaţia titlului se dezvăluie târziu, ca în multe piese bine scrise, dar parcă prea târziu pentru un astfel de text, şi trebuie să aştepţi două ore şi câteva finaluri false, pentru a afla de ce nu-i bine să vorbeşti cu actorii. Care – atât cei din piesă, cât şi interpreţii lor – fac ceea ce ştiu ei mai bine. Şi le reuşeşte, astfel încât, un privitor vag cunoscător al culiselor are pe alocuri senzaţia de déjà vu. Iar textul devine doar un pretext pentru câteva performanţe actoriceşti.
Proaspăt sărbătoritul Emil Hossu joacă rolul protagonistului unui serial de mare audienţă, “Sulfina sălbatică” (traducerea şi adaptarea piesei lui Dudzick îi aparţin lui Ovidiu Niculescu). În încercarea de a-şi aduce rolul căpătat în melodrama lui Prizpezniak la gradul de suculenţă şi succes dorit, şi de a-i adăuga “textură”, Max Logan nu se dă înapoi de la trucul murdar al unei relaţii amoroase cu logodnica dramaturgului, fană a sa. Actorul nostru, însă, pare că se simte confortabil cu textul şi, neîncrâncenat, cu binecunoscut umor, construieşte un personaj parodic, o apariţie à la colegul Dichiseanu, cu nelipsiţii săi ochelari de soare şi eşarfă lungă, albă. Cu aceeaşi dezinvoltură şi infinită atenţie la nuanţele comice ale jocului cu partenerul, i se alătură Ruxandra Sireteanu, în rolul Evei Starsky, o actriţă cu trecut… Fosta divă s-a refugiat în zona entertainment-ului de local şi n-ar zice nu la produsele oferite gratis de hotelul în care este cazată. Împreună reprezintă doar o treime din echipa de producţie a spectacolului de pe Broadway, dar, ca actori ce sunt, vor avea suficientă forţă să schimbe cursul acţiunii.
Interdicţia de a vorbi cu ei este enunţată (dar nicidecum motivată iniţial) de către regizorul piesei, tot de origine poloneză, venit special la New York pentru a lucra cu cel mai tare producător (încă) în viaţă. Ion Grosu îi dă chip, voce şi, mai ales, nerv, căci astfel este figurat personajul – împărţit între laptop şi telefon mobil, banii care nu sunt niciodată suficienţi, familia care îl aşteaptă acasă, dar şi micile sale boli de nervi legate de igienă. În momentul de faţă, actorul este, probabil, deţinătorul celor mai diverse partituri pe scena teatrelor Nottara şi Metropolis din Bucureşti, în care îi regăsim întreaga bucurie de a fi atunci, acolo.
În rolurile credulilor parteneri de cuplu, nerăbdători să descopere lumea actorilor profesionişti, a celor care “vin la prima repetiţie cu textul învăţat”, Lucian Ghimişi şi Ioana Calotă aduc cu ei energia şi prospeţimea tinereţii, dar şi reţetele deja verificate în alte spectacole de la Nottara şi, în cazul lui, la Teatrul Naţional de Operetă. Ori tânărul scriitor nu e chiar gardianul Frosch din “Liliacul”, iar logodnica sa nu e obligatoriu a fi tot aceeaşi Ioana Calotă, oscilând mereu între stări emoţionale, precum o pisică între torsul provocat de mângăieri şi ghearele scoase a război. În plus, le reproşăm momentele în care, în “marea” sală “Horia Lovinescu”, nu li se disting replicile…
Construit regizoral pe o sumă de clişee este personajul Sonyei Shaw, a cărei carieră în showbiz nu anulează eşecul din viaţa personală. Pe lângă notele isterice pe care i le aduce în plus actriţa Mihaela Subţirică, nu întotdeauna justificate de text, personajul are totuşi meritul de a fi elementul posibil declanşator al acelor emoţii pe care şi le-a propus regizoarea Diana Lupescu. Melodia “The Show Must Go On”, aparent redundantă, îşi îndeplineşte datoria de a face trecerea către zona mai puţin comică a piesei. Deşi, chiar şi acolo, moartea e tratată tot ca o glumă. Ca şi nopţile nedormite, sănătatea distrusă, relaţiile eşuate şi restul “ingredientelor” necesare oricărei profesii făcute cu dăruire. Iar disperarea, oboseala, plictiseala, bucuria sau ura sunt doar câteva dintre stadiile prin care trec personajele din piesa noastră sau din oricare alta, reală.
“Nu vorbiţi cu actorii” pare o parafrază pentru sfatul “don’t talk to strangers”. Cum “străine” par a fi – pentru neiniţiaţi – culisele şi psihologia personajelor ce populează lumea teatrului, ca şi actorii, adevăraţi “aliens” în căutările lor. Cu toţii căutăm câte ceva: afirmarea, succesul în carieră sau doar pe cel financiar, iubirea sau tinereţea pierdută. Dar ele devin cu atât mai dificil de obţinut într-o lume sufocată de comercialul căruia trebuie să ne supunem – cu sau fără zvârcoliri. Aşadar, “nu vorbiţi cu actorii”! Lăsaţi-i să facă doar ceea ce ştiu ei mai bine.
Print