Cum anu-i gata şi gurile rele ne vestesc, ca de atâtea alte ori în istoria cea plină de haz, un haz pe care-l simt numai plăsmuirile nemuritoare şi batjocoritoare ca mine, un 2012 apocaliptic, sunt hotărât să vă zic de bine. Asta, ca să dau cu tifla istoriei, vremurilor şi soartei celei neînţelese, şi ca să vă las cu un sentiment că încă se poate. Nu unul heirupist, în spiritul atitudinii şi gândirii „pozitive”, adesea stupid vânturate de falşi cunoscători ai sufletului şi ai minţii omeneşti, ci unul ancorat într-o realitate pe care numai capetele pătrate n-o găsesc demnă de tot interesul.
Săptămâna trecută vă scriam despre o revistă-delicatesă cate bate, ca şi atâtea alte întâmplări artistice, o criză care nu mai vrea să plece şi vă lucrează pe voi, români mereu în criză, la naturelul simţitor. Săptămâna asta, după ce i-am scris o pricăjită epistolă lui Moş Crăciun, care mai are puţin şi vine şi la păcăliciul de mine, am cetit nostalgic o gazetă rara avis, ce-mi aminteşte de o faptă teatrală care mă însoţeşte în nemurire: spectacolul „Hamlet”, montat de Tompa Gabor la Teatrul Naţional din Craiova, cu Adrian Pintea în rolul principal. Ce vremuri, ce magie, ce forţă… Gazeta care mi-a adus aminte de frisoanele simţite atunci, privind înmărmurit un spectacol de poveste, se numeşte „Spectator” şi este editată de teatrul care a găzduit minunăţia aceea. Vorbesc despre numărul cel mai recent, din mai-august 2011, şi o fac cu toată bucuria celui care descoperă că există un teatru care se iubeşte pe sine şi ştie că prezentul şi trecutul sunt două pricini temeinice pentru a ţine o gazetă. Iaca un teatru care nu lasă de izbelişte o tradiţie căreia-i este dator vândut, ceea ce nu e, dragii mei, puţin lucru. Iacă un teatru care nu se dă înapoi de la ceva cheltuială cu care să-şi ţină obrazul frumos. Şi cheltuiala e mare lucru în ziua de azi. Iacă un teatru care nu se dă înapoi de la ceva trudă, că gazeta se face întâi cu trudă şi apoi cu cheltuială, „după buget, mică”.
N-o să purced aici la farafastâcuri despre teatrul lui Mario Vargas Llosa. Cu toate că a luat Nobelul anul ăsta şi toată lumea a părut curioasă să-l citească, nimeni nu s-a trezit să-şi aducă aminte că peruanul nu are doar proză de stă mâţă-n coadă, ci şi piese de teatru cât se poate de „valabile”, cum se zice azi. Voi doar a vă zice că „Spectator” a găsit de cuvinţă să tipărească un text pe această temă, pornind de la câteva texte dramatice ale vestitutului scriitor, traduse şi publicate în România. În trecăt fie spus, pun rămăşag că nici despre Vaclav Havel, conştiinţă majoră a Europei din secolul trecut, stinsă de câteva ceasuri la ora la care scriu aceste rânduri, nimeni nu-şi va aminti că a scris şi teatru, că a şi regizat…
Curios cum sunt faţă de oamenii vii, cu care semăn şi eu la unele chestiuni, dacă-mi permiteţi să mă exprim astfel, m-am delectat însă întâi de toate cu vorbele pline şi de raţiune, şi de simţire, ale celor doi actori intervievaţi de gazetă, unul din vechea gardă, celălalt o achiziţie recentă. Pe de o parte, Valeriu Dogaru, care juca în spectacolul de care am pomenit surescitat ca ori de câte ori mă gândesc la frumuseţea şi forţa lui, şi, pe de altă parte, Ştefan Cepoi, june cu iluzia că e detaşat, care nu crede că „un lucru, fie el şi teatru, merită să devină o obsesie”… Deh, june, cum spuneam…
Unde mai pui că seniorul Valeriu Dogaru, de decenii nelipsit din atâtea şi atâtea spectacole craiovene, îşi aduce aminte, la rugămintea lui Nicolae Coande, realizatorul interviului, despre Ioan D. Sîrbu, minunatul scriitor fără de rival în România care a stat o vreme la Naţionalul craiovean, fiindu-i nu stimat, ci iubit secret literar, pe vremea când profesia nu însemna să dai emailuri, telefoane şi invitaţii… Cum să nu jubilez, constatând iar că nu e pierdut totul, câtă vreme există astfel de oameni care ştiu cine a fost Ioan D. Sîrbu. De altfel, „Spectator” ne serveşte, pe post de delicatesă a cărei valoare creşte odată cu trecerea timpului, un fragment din Jurnalul inedit al scriitorului, datat „1952”, fragment care se încheie cu un fragment pe care nu pot să nu vi-l împărtăşesc şi vouă: „Eu nu pot concepe îmbătrânirea. Eu am rămas (în ambiţiile, în aspiraţiile, în mentalitatea mea) acel tânăr care la Sibiu a început să scrie literatură. De-atunci, n-am mai trăit. De-atunci, anii trec pentru alţii, nu pentru mine. Eu aştept; eu sper. Groaznic. Am 33 de ani.”
„Groaznic”. Groaznic e că nu sunt în stare să fiu original acum, când vă fac urări de an nou luminos. Va spun aşa, din topor: S-aveţi un an plin de viaţă, cu gânduri multe şi fapte frumoase!
Print