Opereta, mon amour…

De-ajuns balet, de-ajuns!

Dragii mei, să nu uităm:

Şampania curge, dar timpul se scurge…

Haideţi mai bine să dansăm![1]

“Dansul” a început în 1986, atunci când, la un semn al mâinii acelui individ mic, peltic și eminamente incult, buldozerele au distrus una dintre cele mai frumoase săli de teatru din capitală – Opereta de la Podul Izvor. Răstimpul dintre comunicarea deciziei și faptă n-a fost decât de o săptâmănă, absolut insuficient pentru o mutare de o asemenea anvergură. S-au pierdut arhivă, costume, decoruri, dar, mai ales, au dispărut un simbol cultural și spiritul său: Teatrul de Operetă din Bucureşti.

Resuscitarea lor a fost lentă și dificilă, într-un spaţiu de împrumut – Sala Studio a Naţionalului, improprie pentru un teatru muzical. Chiar şi aşa, cu statut de chiriaş, trecând prin schimbări politice şi manageriale, dar şi prin cele ale noilor generaţii de artişti şi spectatori, instituţia a supravieţuit cu bine, aproape douăzeci de ani, până în 2005. Atunci, la început de an (3 ianuarie), un incendiu stupid a destabilizat și bruma de echilibru pe care și-o câștigase aceasta, mistuind și ce mai rămăsese din vechiul simbol: cortina Operetei. Momentul a fost considerat oportun de noul (pe atunci) director al TNB, Ion Caramitru, care, susţinut de actorii Naţionalului, a revendicat ceea ce considera “cea mai ofertantă sală a teatrului”. Ministerul Culturii a arbitrat “conflictul”, reparaţia morală s-a realizat: Teatrul Naţional şi-a recăpătat sala mult dorită, iar Teatrului de Operetă i s-a atribuit Sala Omnia din fosta clădire a Senatului. Pe hârtie. Lucrările de reabilitare a sălii nu au început nici până în ziua de azi.

Între timp, Opereta a continuat să funcţioneze (provizoriu) în vechiul sediu, dar, datorită unei noi politici managerial-culturale, spiritul său a renăscut parcă din cenuşa demolării şi a focului, devenind în scurt timp unul dintre cele mai “vii” teatre bucureştene. Ultimii şapte ani au marcat cea mai fastă perioadă a existenţei sale contemporane. Clasicelor spectacole li s-au adăugat montări moderne, dar şi musicaluri produse conform reţetei genului, sau alte manifestări artistice, rubedenii mai tinere ale operetei, mai pregătite să înfrunte viaţa în noul mileniu. Artiştii şi-au recăpătat demnitatea de slujitori ai teatrului (chiar dacă nu şi popularitatea meritată), iar publicurile s-au primenit şi înmulţit an de an. Festivalul Internaţional al Artelor Spectacolului Muzical “Viaţa e frumoasă!”, organizat de Teatrul Naţional de Operetă “Ion Dacian” (începând cu 2008), nu a făcut decât să reconfirme rezistenţa genului în România, susţinut în mod constant de singura instituţie de profil din ţară şi una dintre puţinele din lume.

Anul trecut, însă, au început lucrările de reabilitare a Naţionalului bucureştean, iar Opereta s-a văzut nevoită să dea un provizorat pe un altul, anunţând că a cincea ediţie a festivalului – aniversară, precum şi stagiunea 2012 / 2013 vor avea loc în “casă nouă”: un cort special, de mari dimensiuni, ce urma să fie amplasat pe terenul din spatele noului sediu al Bibliotecii Naţionale a României, pe cheiul Dâmboviţei. Dar nici cort n-a fost să fie. (Poate mai bine…)

Totuşi, cultura…

Săptămâna trecută, într-o zi de marţi a ceasurilor bune, TNO a organizat o conferinţă de presă[2], cu ocazia deschiderii noii stagiuni. Locaţie: Aula Bibliotecii Naţionale – o sală nouă, prietenoasă, cu acustică bună. Evenimentul începe fix la ora anunţată, ca un spectacol care se respectă. Şi nu oricum, ci cu un… cvartet de coarde. De altfel, întrega desfăşurare a conferinţei a fost un show în sine: de la momentele artistice (muzicale – Alexandra Crăescu şi Florin Budnaru, cu un duet din musicalul “Rebecca”, sau coregrafice – Diana Ferencz şi Andrei Ciobanu, într-un dans din “Paris, mon amour”) până la micul decor al scenei şi light design-ul sălii. Amfitrioni: Puiu Haşotti, Ministrul Culturii şi Patrimoniului Naţional, şi, fireşte, Răzvan Ioan Dincă, Directorul General al Teatrului Naţional de Operetă.

Prezenţa ministrului la eveniment pare să gireze anunţul legat de viitorul sediu al teatrului: o construcţie nouă, amplasată pe acelaşi teren de lângă Biblioteca Naţională. Costul total al investiţiei se ridică la 11 milioane de euro, lucrările ar trebui să demareze în maximum o lună şi să dureze, conform contractului, nouă luni (cât un prunc). Se mai aşteaptă o singură autorizaţie de construcţie (de la Primăria Sectorului 3), după care sticlele de şampanie pot fi sparte la fundaţia noii clădiri.

Profitând de ocazie şi de această veste bună, Ministrul Culturii şi-a prezentat pe scurt şi strategia portofoliului. Secretul: proiectele mari. (Ca omul sărac care preferă să îşi cumpere haine bune…) Considerând cultura o expresie a libertăţii fiecăruia dintre noi, a ţării şi a naţiunii din care facem parte, ministrul dă întâietate, de exemplu, unor proiecte de restaurare a picturilor unor mănăstiri precum Voroneţ sau Putna, în detrimentul construcţiei unor noi lăcaşuri de cult. “Nu se va renunţa nici la acestea, nici la micile proiecte culturale, dar Opereta este un proiect mare” – a mai declarat Puiu Haşotti. “La mai mare!” – aş adăuga eu…

Pe urmele lui Leonard

Dar vestea cu adevărat mare este legată de desfăşurarea noii stagiuni a Operetei sub forma celui mai amplu turneu naţional susţinut de o instituţie muzicală din România. Cu alte cuvinte – cea mai mare deplasare de forţe după “caravana” organizată în anii interbelici de compania lui Leonard, “Prinţul Operetei”. Stagiunea s-a deschis sâmbătă, 22 septembrie, la Teatrul Naţional de Operă şi Balet “Oleg Danovski” din Constanţa, cu opereta “Contesa Maritza” de Emmerich Kálmán, şi va continua duminică, 30 septembrie, la Teatrul Naţional din Timişoara cu musicalul “Romeo şi Julieta” de Gérard Presgurvic. Turneul merge mai departe  în Braşov, Sibiu, Târgu Mureş, Bacău şi alte oraşe care vor găzdui spectacole precum “Liliacul”, “Silvia”, “Maria de Buenos Aires”, “Paris, mon amour”, concerte şi gale de operetă şi musical.

De fapt, este vorba de acele spectacole care pot fi adaptate altor spaţii decât cel pentru care au fost concepute. Căci nu va fi vorba de o deplasare a câtorva actori cu un microbuz închiriat (cum se practică la alte case), ci de o întreagă desfăşurare de forţe logistice, pentru a menţine actul artistic la standardele cu care Teatrul Naţional de Operetă şi-a obişnuit publicul în ultimii ani. Ca exemplu, pentru spectacolul “Liliacul”, vor porni la drum peste 120 de persoane – solişti, cor, balet, orchestră, personal tehnic şi organizatoric -, plus costumele şi decorurile aferente. “Va fi un efort răsplătit doar de aplauzele publicului din oraşele unde vom merge. Ce este important pentru noi, ca echipă, este să nu dăm un pas înapoi până la construirea noului sediu. Ar fi fost uşor să spunem că nu avem unde să jucăm şi să stam acasă, dar nu am ales această cale” – a declarat directorul Răzvan Ioan Dincă.

“Un sfârşit e un început” pare un loc comun astăzi, dar probabil că a venit momentul ca Opereta bucureşteană să îşi asume titulatura de Teatru Naţional şi să iasă cu fruntea sus în lumea largă autohtonă. Cu vedetele şi producţiile sale din ultimii ani, aproape necunoscute “marelui” public, rămas tot la nume simbolice, precum Leonard sau Dacian, şi, poate la soliştii anilor ’80, datorită televiziunii acelor vremi. Pesemne că a venit momentul ca artiştii Operetei să se întâlnească şi cu alţi spectatori – poate mai calzi şi mai pofticioşi într-ale genului decât noi, bucureştenii deseori blazaţi. “Viaţa e frumoasă!” pare un slogan bun şi pentru acest nou început al teatrului.[3]