Oraşul, de Elena Vlădăreanu

până şi aceşti dinţi de porţelan
pe care-i vezi rostogolindu-se pe trepte
au mai multă viaţă decât mine
o singură măsură pentru toate:
lentoarea cu care ne mişcăm
în acest aer maritim,
printre zeci de păpuşi uriaşe
cu oase care le străpung pielea putredă

pământ e în jurul nostru
cât vezi cu ochii
pământ rece înecăcios
ca o felie de chec înmuiată în ceai

aici toată lumea încearcă să ne vândă câte ceva
farduri ciorapi reţete de slăbit mântuirea
suntem la fel de singuri şi fără rost
ca fotografiile cu actori de pe holurile
casei de cultură a sindicatelor
totul e relativ roşu
viaţa noastră e relativ roşie
te ajută românia să uiţi sau să te vindeci?
într-o zi o să urce în tramvai
un bărbat înarmat
o să mă omoare
pentru că nu sunt frumoasă
pentru că nu îi place cum merg
pentru că nu îi plac hainele mele

când mă întorc acasă
se prăbuşeşte lângă uşă cadrul bunicii
(picioarele ei de fier
dacă s-ar fi putut
mama ar fi îngropat-o cu ele)
din pereţi se desprind miei
au limbi aspre şi lungi
le atârnă în colţul buzelor
se năpustesc spre mine
nebunia vine încet
nebunia e un şoarece alb
şi frica e un şoarece alb

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.