“Persoană importantă, nu spui cine…”

Despre atât de mediatizatul Festival Internaţional de Teatru de la Sibiu, care sfidează criza, strâmbăturile din nas, invidiile şi niscaiva obiceiuri mioritice, o piatră de moară atârnată de gâtul neamului, n-am ce să mai povestesc săptămâna aiasta. Cu gândul la valurile alea care se izbesc de mal cuminţele, prea cuminţele, sau de stânci, furioase, prea furioase, la tihna şi la hoinăreala de vacanţă, se poate să fi fost eu distrat „mai peste marginile îngăduite” – cum scria cel dintâi mare critic al poporului vostru gureş – şi să nu fi băgat de seamă cine ştie ce fapte gazetăreşti vitejeşti despre festivalul care s-a isprăvit liniştit ieri. Până una alta, ochii mei cei şovăielnici au căzut pe câteva articolaşe ponosite, care îţi luau minţile cu cifre, de parcă asta e tot… Victoria se măsoară şi în cifre, nimic de spus, dar nu numai în cifre. Aşadar, mai departe, căci de azi FITS 2011 este istorie pentru presă, cel puţin pentru cea cotidiană.

Săptămâna asta doresc a le ruga pe Domniile Voastre să cugetaţi la o atitudine ce am observat-o eu de mai multă vreme, dar uite că acuma am găsit şi prilejul s-o dezvălui puţintel, dar numai atât cât să nu-şi piardă aura de mister, căci eu „nu ucid/ cu mintea/ tainele ce le-ntâlnesc în calea mea”, cum zicea un poet interbelic mult mai interesant decât pricepe, în general, intelectualul român. Citesc eu în cel mai recent număr al revistei „Scena.ro”, de altfel interesant, un editorial tranşant, de punere la punct, semnat de Cristina Modreanu, în care puţina mea minte detectează un verdict: cultura românească e plină de „intelectuali inadaptabili”, aidoma „unei mătuşi de la ţară care spune rugăciuni ca să ţină diavolul departe”. Nu voi să fiu răutăcios şi să forţez un pic nota ca să răstălmăcesc, deluşind din aiste vorbe convingerea autoarei că rugăciunea nu mai e la modă şi că n-ar trebui să ne pretăm la aşa ceva în epoca Internetului, că e de râsul curcilor. Exemplul te ridică, exemplul de coboară, ca să parafrazeze bufonul o vorbă vestită în veacuri…

Nu sunt nici Montaigne, pe care-l iubesc nespus, şi nici Pascal, pentru care am un amor şi mai mare, ca să mă apuc a mă arăta trestie gânditoare şi a filosofa despre pârdalnica de fire omenească, despre situaţiile când atitudinea tranşantă se confundă cu lipsa de modestie – ca să mă exprim eufemistic – cu sentimentul omniscienţei şi al propriei superiorităţi. Zic doar aşa: autoarea editorialului „Bolnavii închipuiţi” consideră că nostalgicii, conservatorii – care, de altfel, activează cum pot în toate culturile, ceea ce este un sănătos semn de normalitate – sunt, vezi Doamne, reprezentaţii unui „fundamentalism cultural” în România. Slavă Domnului, nu e deloc aşa. Ne-a ferit soarta. Supărată că nu toţi criticii de teatru folosesc minunea numită Internet, autoarea arată cu degetul spre viitor şi, cocoţată mai sus decât persoanele cu pricina, le îndeamnă părinteşte să facă aşa cum face majoritatea, adică să uite de biblioteci, tomuri şi „lungi pagini de introducere despre ieri” atunci când scriu despre ce se întâmplă azi. Jos cu memoria, jos cu recursul la istoric! Să fim „aplicaţi”, să nu ne mai cramponăm de iţele trecutului, să uităm „zăpezile de altădată” şi să purcedem la „lărgirea propriului orizont”. Mi se pare mie sau autoarea vorbeşte din postura posesoarei unui asemenea orizont, care le împărtăşeşte, generoasă şi condescendentă, celorlalţi din descoperirile sale, din tresăririle intelectului său atotcuprinzător? Mi se pare mie sau chiar îi bate pe umăr pe novici şi pe cei cu ştate vechi (care au cel puţin meritul de a fi văzut, prin forţa lucrurilor, mult mai mult teatru), detectând la ambele categorii un primitivism ruşinos de-a dreptul. Hm….

Curaj, stimabile, dar s-o ştim şi noi, nu? Dar s-o ştim cu adevărat. Cine să fie aceşti ageamii nostalgici, care nu folosesc Internetul? Tare-aş vrea să ştiu!  Numai că autoarea noastră este laşă – „gândirea ne face pe toţi laşi”, nu zicea aşa prinţul Hamlet, cu care m-am veselit la închipuite ospeţe cu veacuri în urmă? Dacă nu dăm nume, despre cine vorbim? Generalizăm grosolan, îi băgăm pe toţi în aceeaşi oală? Oare ce sau cine ne îngăduie o astfel de atitudine sau mai zis ce o legitimează? Mintea mea slăbită a priceput că, pentru autoare, criticii români sunt, in corpore, inadaptaţi, mai toţi o apă şi-un pământ, nişte anacronici care habar n-au pe ce lume trăiesc. Dacă aş fi văzut un nume-două, aş fi înţeles eu că este vorba despre cazuri particulare. Dar fără un nume, despre ce vorbim? Aspirăm la filosofia despre categorii abstracte? Nu, fireşte, dar curajul nu e o trăsătură cu care ne naştem toţi. Caragialiană fără să ştie, autoarea ne tratează cu logica de tipul: „Să-i spui că l-am căutat eu. Nu spui cine, persoană importantă…”. Sfătos cum sunt, ca toţi ramoliţii care se socotesc depozitari ai înţelepciunii universal valabile, aş îndemna-o să-şi arate curajul, nu să-l mimeze. I-aş zice, cu vorbe hristice, „Nu vă temeţi!”, Dar Hristos, ca şi rugăciunea (inclusiv cea a „mătuşii de la ţară” pomenite în articol), sunt referinţe caraghioase, de toată jena, în epoca Internetului-dumnezeu…

Print

2 Comentarii

  1. mahalia 06/06/2011
  2. spiru haret 06/06/2011

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.