Portret, de Ion Barbu

Ion BarbuDeci versul meu legat în largi turbane

De lanci zbârlit, ca țeasta unei cegi,

Cu albele-i prăpastii și capcane

De munte-opioman, nu-l înțelegi !

 

L-am scris, e drept, când ochii mei văzură

Rusalca unui iezer scandinav,

Ești însă: ritm, vigoare și măsură,

Suavii Francii duhul tău e sclav.

 

Încât, înadunate, calme linii

Încerc sa prind filonul scump, nativ,

Privirea grea ce delegai grădinii

Și chipul tău în noapte, sub masiv.

 

Era leirea sutei optsprezece

Cu-abia gânditul arc al buzei tors,

Cu genele străvechi în care zace

Un codru-adânc de farmec dureros.

 

Din goarne palide, târzii, cocoșul

Herald al lepădării a sunat;

Frunzișul desei nopți căzu sub rosul

De suliți… chipul tău e desenat.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.