Deci versul meu legat în largi turbane
De lanci zbârlit, ca țeasta unei cegi,
Cu albele-i prăpastii și capcane
De munte-opioman, nu-l înțelegi !
L-am scris, e drept, când ochii mei văzură
Rusalca unui iezer scandinav,
Ești însă: ritm, vigoare și măsură,
Suavii Francii duhul tău e sclav.
Încât, înadunate, calme linii
Încerc sa prind filonul scump, nativ,
Privirea grea ce delegai grădinii
Și chipul tău în noapte, sub masiv.
Era leirea sutei optsprezece
Cu-abia gânditul arc al buzei tors,
Cu genele străvechi în care zace
Un codru-adânc de farmec dureros.
Din goarne palide, târzii, cocoșul
Herald al lepădării a sunat;
Frunzișul desei nopți căzu sub rosul
De suliți… chipul tău e desenat.
Print