Un apus, un răsărit, o pisică şatirată, un bebe drăgălaş, un bulb de floare, un actor, o farfurie cu mâncare, o bluzică nouă; orice poate fi motiv de poză. Poză şi nu fotografie. Oricine care clickăie pe ecranul telefonului deştept într-un moment de mai mică sau mai mare inspiraţie creativă sau documentară e pozar de ocazie. Spaţiile virtuale de stocare sunt doldora de astfel de fotograme ce stau mărturie pentru infinit de prea multe momente insignifiante devenite vrând-nevrând istorice prin imortalizarea lor întru biţi şi pixeli.
Acest tic nervos aproape, pozatul compulsiv, în sala de teatru se transformă într-un comportament la limita dintre permis şi prohibit: nu prea e voie să clickăi, totuşi, dintr-un instinct de neoprit nu îţi poţi înfrâna mâna care se duce singură către telefon, îl scoţi cât mai subtil din buzunar, îl ridici cu un gest de maestru peste capetele spectatorilor din rândurile din faţă şi ţac ai prins momentul. Iar momentul e un cadru mişcat, cu lumină prostă, cu feţele actorilor arse de la supra-expunere, în care de-abia se distinge cine e acolo. De calitate nu poate fi vorba, doar de sentimentul complice cu sine însuşi de a fi „furat” o secundă unei arte ce nu se lasă fixată.
În marea de mici pozari iscusiţi şi profesionalizaţi ca paparazzi ad-hoc la locul faptei, spectacolul merge înainte printre luminiţe care mai roşii, care mai galbene, ecrane cu intensităţi ale luminozităţii care variază într-o gamă largă şi câte un blitz răzleţ şi câte un clac înfundat al acelui cineva cu adevărat special care încă nu ştie cum să îşi treacă drăcovenia de aparat pe modul Silenţios. Ba câte cineva, de obicei o doamnă emoţionată de cantitatea de adrenalină generată de actul de bravură ilicită abia înfăptuit, trage cu ochiul şi scrollează tiptil prin tezaurul de comori abia capturate. Şi actorii continuă să joace şi să încerce să nu vadă prin cel de-al patrulea perete şi să rămână profesionişti şi concentraţi.
Acest sentiment de exponată de muzeu, de tablou în ramă, este impropriu teatrului. Actorii nu sunt „Mona Lisa” pe care pâlcurile de turişti să o hărţuiască continuu cu aparatele lor de fotografiat. Teatrul presupune o comunicare în timp real între povestitori şi cei care ascultă. Receptarea actului teatral ţine de un schimb subtil de informaţie între cei care ştiu ceva şi cei care doresc să afle acel ceva. Iar perturbarea atât de brutală a acestui flux sensibil echivalează cu un pumn în plexul unui organism firav, ce necesită protecţie, şi nu violenţă – spectacolul de teatru. Ori o pozică pe furiş, un telefon care sună sau un spectator care ridică un rând întreg din mijlocul sălii, disconfortul e acelaşi.
Iar la final, în loc de aplauze, o cavalerie de ecrane se ridică printre capetele zâmbitoare pentru a filma reverenţa actorilor. Mâinile sunt ocupate cu focusul şi zoom-ul şi panoramarea şi abia după ce secvenţa e încapsulată întru amintire virtuală palmele se regăsesc pentru a bate ritmic a mulţumire. Filmuleţele cu aplauze rivalizează la numărul de vizualizări cu pozele cu pisici şi bebeluşi. Evident nu au nicio şansă în lupta inegală pentru like-uri. Dar spectatorii-fani vor să ia cât mai mult acasă din mirajul teatrului în preţul biletului.
„Stimaţi spectatori, vă rugăm să vă ocupaţi locurile în sală. Începe spectacolul. Pe durata spectacolului vă rugăm să întrerupeţi funcţionarea telefoanelor mobile.*Aceasta presupune nu doar trecerea lor pe modul Silenţios sau Avion, ci renunţarea la utilizarae lor de orice fel. Aşadar: nu verificaţi apeluri pierdute, nu citiţi mailuri, nu daţi like-uri pe Facebook, nu postaţi story-uri pe Instagram şi nu fotografiaţi actorii. Ei nu sunt exponate. Pentru fotografii de calitate vă punem la dispoziţie site-ul teatrului şi caietul program al spectacolului. Vă mulţumim pentru înţelegere, vă dorim vizionare plăcută şi apreciem respectul pe care îl purtaţi artiştilor, manifestat prin atenţia dumneavoastră neperturbată!”
Print