Intenţiile ne definesc cel mai bine ca oameni. De la gând la faptă calea poate fi mai lungă decât am crede. Constrângerile de tot felul, morala, educaţia, o mie şi una de motive stau între intenţiile noastre şi ceea ce optăm până la urmă să realizăm din ele. Dar, în sens profund, suntem mai degrabă suma intenţiilor noastre decât cea a acţiunilor. Dacă ne-am putea citi gândurile unii altora ar fi şi periculos, dar şi mai practic. În teatru „intenţia” este cuvântul care ar trebui să stea scris cu majuscule deasupra uşii de la intrarea în scenă; pentru că de la ea ni se trag toate. Acel refren obosit pe care îl tot îngânau profesoarele noastre din liceu, „Ce a vrut să spună autorul?”, este întrebarea cheie care descifrează orice spectacol. Doar că pe scenă, semnele nu mai sunt la fel de clare ca în viaţă; nu mai e la fel de uşor de pus egalul sau mai mic sau egalul sau mai mare sau egalul între ce s-a vrut şi ce s-a făcut. Pentru că există un intermediar – un fel de „ce s-a putut” care schimbă de multe ori şi sensul, şi semnul.
Spectacolul „Romeo şi Julieta” regizat de Yuri Kordonski la Teatrul Naţional Bucureşti este o provocare pentru oricine se încăpăţânează să răspundă cât mai exact la întrebarea „Ce a vrut să spună autorul?”. Pentru că la o primă vedere totul pare simplu şi limpede – o lectură modernă a poveştii de iubire terminată prost din Verona închipuită de Shakespeare. Două găşti din prezent care se bat şi doi tineri care între droguri şi sânge descoperă că există un sentiment ciudat numit „iubire”. Dar imediat ce este citată această intenţie cu prima scenă prelungită de bătaie coregrafiată, în care vopseaua roşie mânjeşte feţele mai tuturor în semn de nasuri şi arcade sparte, erorile de logică încep să curgă în cascadă şi aproape că nu mai poţi să găseşti niciun fir roşu de care să te ţii cu dinţii pentru a crede cât de cât în poveste. În fiecare scenă există cel puţin câte un moment, o replică „mind fuck” care dă peste cap coerenţa şi îţi dă de lucru minute bune; cauţi conexiuni şi semne şi orice te-ar putea ajuta să legi „erorile de sistem” într-o acţiune care să aibă sens.
De ce-urile sunt numeroase în acest spectacol şi se ţin lanţ. De ce Lord Capulet în mijlocul unei bătăi în care tocmai l-a umplut de sânge pe Lord Montague se opreşte brusc şi spune că vrea să dea un party la care îi invită pe cei care se presupune a-i fi duşmani? De ce e Tybalt femeie dacă nu se modifică în niciun fel relaţia dintre personaje? De ce se miră Tybalt că Romeo este la party după ce auzise cu două scene mai devreme invitaţia generoasă a lui Capulet? Ce e cu această Hero, Doica metamorfozată într-o fiică a sa, care şi-ar dori o relaţie gay cu Julieta, pare că o iubeşte, dar care apoi se resemnează şi execută funcţia de liant între scene? De ce Romeo şi Julieta se consideră căsătoriţi de Lorenzo, dacă el nu pare a fi deloc preot, ci mai degrabă un vagabond cu ceva cunoştinţe de medicină alternativă? De ce mai blesteamă Mercuţio familiile din cauza cărora şi-a găsit moartea, dacă el însuşi se aruncă în cuţitul lui Tybalt în ceea ce pare a fi soluţia pentru o boală de plămâni care se manifestă violent? De ce nu au pistoale, ci doar cuţite, aceşti şuţi de hală abandonată? De ce se mai sinucide Romeo dacă Julieta însăşi îi trimite un mesaj video în care îi spune să o aştepte? De ce la final se schimbă registrul şi se trece într-un soi de realism fantastic în care toate persoanjele vin în scenă să asiste ca martori şi totodată vinovaţi la moartea agonizantă a celor doi care se prelungeşte ca la operă? Şi multe alte semne de întrebare care se ridică în bule ca de comics deasupra capetelor celor din sală.
Privit prin prisma acestor întrebări retorice spectacolul este croit greşit şi nu are nicio cheie de descifrare viabilă. Indiferent de prestaţia actorilor, pare o mutilare care s-a vrut a fi interesantă a unei poveşti clasice de dragul de a fi modernă. Dar, revenind la intenţii şi drumul lor până la materializare, ceva pare nelalocul lui. Spectacolul pare voit greşit flagrant, inadvertenţele sunt plantate prea la vedere, ceva nu se leagă; asemeni unui scenariu de crimă perfectă, în care indiciile prea sar în ochi. Ceva e excesiv de ciudat în ceea ce pare a fi un spectacol ratat şi atât. Mergând pe această ipoteză, a frângerii voite a logicii carteziene şi încercând să găseşti o logică specială, ca de univers Marvel în acest spectacol, poţi să intuieşti cumva intenţiile pretenţioase care nu şi-au găsit şi putinţa de a se împlini.
Spectacolele de teatru se pot împărţi grosolan în cateva categorii – cele care spun cuminte o poveste şi emoţionează, cele care îţi dau de gândit şi îţi dau food for thought mai ceva ca un maze game, cele care îţi stimulează imaginaţia cu creativitatea lor bogată, cele care te iau pe sus şi te copleşesc cu atmosfera lor. Cu acest fel de spectacole suntem obişnuiţi. Ştim la ce să ne aşteptăm. „Romeo şi Julieta” nu face parte din niciuna dintre aceste categorii. Se vrea a fi câte puţin din toate şi, din păcate, eşuează, pentru că rămâne de neînţeles. Cele două bande desprinse parcă din „Gangs of New York” ca apariţie şi stil, care se bat şi petrec într-o fabrică părăsită cu atmosferă post-apocaliptică de „Mad Max” minimalist, nu sunt nicidecum nişte homeles-i, ci dimpotrivă, un soi de subcultură cu posibilităţi materiale consistente, un fel de proscrişi care au aerul de a încălca legea, o impresie de clanuri mafiote, care fac şi desfac destine după bunul plac în teritoriul lor. Romeo este un bătăuş sadea, iar Julieta se droghează cot la cot cu mama şi tatăl ei. Nu e nimic idilic în întâlnirea lor, nu e dragoste la prima vedere, ci o atracţie fizică instinctivă în aburii halucinogenelor. În această lume brutală, vicioasă şi amorţită de plăceri primare, doi tineri descoperă că încă mai există un sentiment uitat – dragostea dintre un bărbat şi o femeie. Şi încearcă să descifreze ce se întâmplă cu ei, cu stângăciile şi mirările începutului unei noi lumi. Doar că e prea târziu pentru iubire în acest univers abrutizat în care singurul om este Lorenzo, un vraci rătăcitor care cunaşte ritualul de uniune al sufletelor în faţa celor patru elemente primordiale. Iar când toate soluţiile eşuează, sinuciderea vine ca singura salvare dintr-o lume de chin şi sânge. Cheia aceasta de interpretare vine din mărturisirea Julietei în faţa părinţilor; ea le spune clar că este soţia lui Romeo şi le dă toate detaliile. Şi pentru trădarea ei primeşte pedeapsa de a se căsători în biserică chiar a doua zi cu primul venit, Paris. Romeo vine să o plângă pe Julieta care îi transmisese să o aştepte şi ucide din nou, fără voia sa, tocmai pe acest soţ de ocazie nevinovat. Cu o predispoziţie pentru gesturi extreme la care a mai încercat să recurgă când situaţia era disperată, alege să omoare răul din el, indiferent de consecinţe, şi ia un tub întreg de pastile. Finalul celor doi curge lent pe fundalul sonor al lait-motivului dragostei lor, „Gert’s lullaby”, melodia aflată nu întâmplător pe coloana sonoră a unui serial despre o gaşcă de copii care află despre părinţii lor că sunt super-villains.
Interpretată aşa, intenţia nu mai pare la fel de haotică. Realizarea ei are, însă, atât de multe obstacole, încât este greu de ajuns la ea. Vorbirea în versuri este în total dezacord cu tot ceea ce vedem, emoţia care abia pare că se înfiripă în scenele de linişte e ruptă franjuri cu o nouă bătaie, petrecere, ceartă, zgomote şi vopsea roşie, efectele care îţi torturează auzul şi impreciziile de tot felul, haosul prea puţin controlat, impresia de aleator, ritmul rupt şi scenele cu substanţă folosite ca momente de respiro, precum monologul lui Mercuţio, toate întrebările pe care nu poţi să nu le ai în legătură cu povestea în sine, te îndepărtează mult, excesiv de mult de „ce a vrut să spună autorul”, indiferent de cât de frumos a intenţionat să o facă. Discrepanţa dintre intenţie şi rezultat rămâne, chiar dacă te încăpăţânezi să scormoneşti în profunzime şi să găseşti mişcarea primordială care stă la baza haosului în plină desfăşurare.
Dintre actori, din păcate, protagoniştii – Crina Semciuc şi Ionuţ Toader – nu au chimie, nu funcţionează în relaţie şi îi strigă replicile – ea cu prea puţină încredere şi cu o prezenţă departe de a fi a unei virgine de 20 de ani, iar el cu mult nerv şi energie, dar cu limitele expresivităţii la vedere. Există două momente care ies la suprafaţă din oceanul de strigăte, apă turnată şi stropită şi obiecte aruncate – monologul lui Răzvan Vasilescu (Lorenzo) atunci când îl ceartă pe Romeo pentru tentativa lui de suicid la aflarea exilului – cu o forţă scenică susţinută, motivată interior, domină sala şi transmite singurul mesaj valid direct: viaţa trebuie preţuită! Iar cel de-al doilea îi aparţine lui Ioan Andrei Ionescu (Lord Capulet) atunci când o plânge pe Julieta cu toată emoţia şi vina unui tată; jocul său este la fel de asumat şi atunci când poartă costumul lui Lady Gaga în scena party-ului.
„Romeo şi Julieta” în regia lui Yuri Kordonski este un spectacol de neînţeles, pierdut undeva între intenţii şi finalitate neîmplinită. Emoţia îi lipseşte, imaginile sunt spectaculoase, dar cu firele la vedere, atmosfera oricât ar fi de susţinută de o energie pompată continuu, rămâne artificială, povestea are goluri de logică, iar sentimentul general că pierzi mereu câte ceva printre degete nu-ţi dă voie nici să te bucuri, nici să te emoţionezi. Rămâi frustrat că nu înţelegi pe deplin ceea ce vezi şi că nu eşti un spectatorul potrivit pentru acest spectacol.
Teatrul Național București
„Romeo și Julieta” de W. Shakespeare
Traducere: Violeta Popa
Regie: Yuri Kordonsky
Asistent regie: Patricia Katona
Decor: Dragoş Buhagiar
Asistent decor: Vladimir Iuganu
Costume: Dragoş Buhagiar, Ioana Smara Popescu
Coregrafie: Florin Fieroiu
Distribuție:
Lord Capulet : Ioan Andrei Ionescu Lord Montague : Mihai Calotă Lady Capulet : Costina Cheyrouze Lady Montague : Victoria Dicu Julieta: Crina Semciuc Romeo : Ionuț Toader Tybalt: Florentina Ţilea Mercuțio: Marius Manole Hero: Ada Galeș Benvolio: Lari Giorgescu Paris: Emilian Mârnea Susan: Cosmina Olariu Rosaline: Rodica Ionescu Abraham: Eduard Adam Sampson: Florin Călbăjos Lorenzo: Răzvan Vasilescu Foto: Florin Ghioca
Print