Să fim inteligenţi! Adică subtili. Adică abstracţi. Sofisticaţi. Arta nu e o troacă din care să mănânce toţi porcii. Arta e rezervată puţinilor aleşi. Ea se adresează conştiinţelor superioare şi, de cele mai multe ori, a devenit de neînţeles. Dar eu vreau să înţeleg. Mă încăpăţânez să stau la masă cu minţile luminate şi vreau cu orice preţ să mă înfrupt din delicatesele teatrului. Aşa că mă îmbrac fistichiu, iau cel mai snob aer de care sunt în stare, ridic cât pot de mult sprânceana dreaptă şi cu toată convingerea îmi iau porţia de fabulaţii cu pretenţii pe tema dată.
În cadrul Fest(in)-ului pe Bulevard de la Teatrul Nottara, în seara Galei de închidere a festivalului, Teatrul Maghiar de Stat din Cluj a fost invitat cu “Leonida gem session”, un spectacol de Tompa Gábor. O satiră, de ce nu, o alegorie… Ar fi prea puţin. Un S.F.? Un fantasy? În orice caz o structură diamantină, stilizată, mozaicată… excesiv împopoţonată, supradimensionată şi reorganizată până când a devenit irecognoscibilă, dacă e să fiu sinceră. Dar nu îmi permit acest lux. Cum să spun aşa ceva, când eu vreau cu tot dinadinsul să fiu laolaltă cu lumea bună şi să fiu şi mai deşteaptă decât îmi dă voie IQ-ul? Trebuie să fac un efort şi nu doar să înţeleg, ci să îmi şi placă. Aşa că în completarea sprâncenei ridicate la maxim îmi duc mâna stângă la bărbie şi merg mai departe fără să îmi pese de evidenţă, logică, poveste, text, Caragiale, mesaj, personaje, banalităţi dintr-astea vetuste. Dacă tot intru în hora cea dizarmonică, atunci la naiba cu ritmul, măsura şi partenerii de joc. Liber la aberaţii!
În subsolul îmbrăcat în marmură de la Casa Poporului, şapte ofiţeri SRI transexuali se întâlnesc într-o noapte pentru o orgie. Fetişul lor comun este citirea dosarelor fostei Securităţi despre maghiari. Ei sunt şi talentaţi şi cântă şi la instrumente. Şi sunt şi intelectuali, deci, clar, jazz cântă şi nu altceva. Au nume de cod şugubeţe precum Dulceaţă, Rahat, Şerbet, poartă percuci blonde, pentru că sunt dive, doar, ochelari de soare, pentru că sunt cu toţii fani Dosarele X şi haine lungi de piele maro, pentru că pielea e sexy. Se încălzesc ascultându-l pe şeful lor depănând la microfon lasciv, incitant şi, ah, atât de dulce vorbele din dosarul de urmărire al obiectivului “Regizorul”, apoi continuă jocul interpretându-i pe Leonida şi Efimiţa şi când le era lor mai bine şi era gata-gata să înceapă nebunia, sunt întrerupţi fix în pragul punctului culminant de femeia de serviciu care, nevinovata, a venit să dea cu mopul. Excitaţi şi enervaţi, cei şapte zglobii o violează în ciudă pe rând şi o supun perversiunii de a o înfăşura în folie de plastic, după care o mânjesc cu gem. Şi gata.
Povestea mea, oricât de ineptă ar fi, e la fel de plauzibilă cu orice interpretare a sesiunii de gem a lui Leonida. Spectacolul nu doar că e de nepovestit, dar e atât de ermetic şi de bălţat, încât se pretează oricărei elucubraţii mai mult sau mai puţin pertinente. Pare că regizorul a vrut să spună atât de multe într-o oră de spectacol, pornind de la un text de zece pagini, încât a întrecut măsura metaforelor şi simbolurilor. Să fie vorba despre clasa politică de azi? Se poate. Să fie vorba despre atitudinea românilor faţă de maghiari? Merge şi asta. Să fie un eseu teatral despre uniformizare, pierderea identităţii şi globalizare? De ce nu. Dar se poate, la fel de bine, să fie o demonstraţie a contemporaneităţii prea-slăvite a lui Caragiale, povestea mea ireverenţioasă şi grotescă, gem de prune sau compot de piersici. Cine poate spune?
Este exact genul de spectacol postmodern care încurcă atât de tare borcanele de murături cu cele de zacuscă, încât niciodată, dar niciodată, nu le vei mai găsi pe cele cu dulceaţă pe rafturile din cămară. Actori buni, cu energie, fantezie, tehnică, umor, carismă – cel puţin Miklós Bács şi Bogdán Zsolt au demonstrat din plin aceste lucruri – muzică impecabilă, inteligentă şi ludică, semnată de Vasile Şirli, scenografie pe cât de minimalistă, pe atât de expresivă a Carmencitei Brojboiu, dar la final nu pot decât să trag linie şi să îmi pară rău, în sinea mea, că, deşi toate ingredientele erau de cea mai bună calitate, gemul a fiert prea mult, s-a lipit de fundul tuciului şi s-a ars de tot.
Tompa Gábor a avut un moment de luciditate regizorală – auto-ironia, a salvat o scenă din spectacol. Cronica gata scrisă în limbajul de specialitate arhicunoscut, în care ştie dinainte cum se vor lamenta criticii, punctează măcar la capitolul glumă bună. Am umorul în buzunar atunci când merg la teatru şi nu ratez ocazia să râd chiar şi de mine, de dragul poantei. Altfel, când gagul e fragmentat până la piesele componente expuse la vedere, iar ritmul numai de comedie nu e, zâmbesc din când în când şi mă bucur de ce pot – de jocul actorilor, de exemplu, acolo unde e cazul.
Mi-am dat toată silinţa să fiu open-minded şi rafinată, dar într-atât încât să accept “Leonida gem session” ca un spectacol manifest sau ca o frescă estetică a contemporaneităţii încă sugrumate de tarele trecutului, nu pot şi nu pot. Arta cere sacrificii. Le-am făcut aşa cum m-am priceput eu mai bine, cu bună-voinţă şi stoicism. Aproape că mi-am impus să fiu cool şi să aplaud frenetic. În zadar. Sprânceana ridicată mi-a amorţit, iar mâna care îmi sprijinea barba s-a transformat la final în palmă peste frunte. Pot să îmi cumpăr şi tricou cu mustaţă şi ochelari cu rame groase. Tot nu voi fi hipster într-ale teatrului. Gemul, îmi place, totuşi. Mai ales dacă e de prune.
Print