Sexualitate fără mască la Teatrul Masca

Un text din dramaturgia erotică italiană, „Venexiana” de secol 15, o nuvelă a unui anonim veneţian, un spectacol erotic şi interzis sub 18 ani, o poveste despre dragoste şi sexualitate în cel mai strălucitor oraş al Europei… pusă în scenă la Teatrul Masca în cartierul Militari. Fără să se bucure de avantajele pe care i le-ar oferi un sediu ceva mai aproape de centru oraşului, Teatrul Masca a reuşit să-şi creeze în ultimii ani chiar un atu din acest aparent handicap. Are o foarte bună politică de a-şi atrage publicul – gen, concursul „Scrie o cronică şi câştigi bilete gratuite…”. Păstrează tot timpul un contact bun cu spectatorii, pe care şi i-a fidelizat şi i-a convins.

Şi-a convins publicul din cartier să intre în sala de teatru. Iar repertoriul – o combinaţie stranie şi reuşită de texte pretenţioase cu texte pe gustul publicului, dar toate păstrând bine echilibrul între „a fi valoros” şi „a plăcea” (de multe ori antonime în sălile de teatru din Bucureşti şi nu numai) – este divers şi se adresează deopotrivă celor care vin la teatru şi celor care trebuie atraşi la teatru. Şi i-aţi întâlnit, cu siguranţă, de multe ori la metrou, la Piaţa Unirii…

Cât de lung e drumul de la Piaţa Unirii la Podul Rialto? Şi din Bucureştiul secolului 21 în Veneţia secolului 15? De la „iubirea” de tabloid la canalele mustind de erotism murdar? E o poveste. Una dintre cele mai frumoase poveşti „spuse” în această stagiune pe scenele din Bucureşti. Şi care începe aşa…

„Acolo, la Rialto, se află cel mai grandios pod din Veneţia. Pe malul oriental se înalţă, o foarte bătrână biserică. În piaţa din faţă, se adună toată lumea din oraş. Mergând de-a lungul porticului se ajunge în Piaţa delle Erbe. Apoi, ţinând-o înainte, se ajunge în Carampane, locul în care poţi întâlni… curtezanele.”

Regizorul Michele Modesto Casarin, în ultimii ani colaborator constant al Teatrului Masca, propune acest spectacol, inspirat  de „Venexiana”, text de secol 15, şi combinat cu o poveste a unui anonim veneţian şi cu alte fragmente de commedia dell’arte şi construite scenic pe ideea de burlesc. Extrem de picturală, montarea „Venexiana” suprapune două lumi. Cea a nobilimii veneţiene a acelei perioade, o lume pe cât de plină de fast şi strălucire, pe atât de murdară şi dedată viciului, iar pe de altă parte universul curtezanelor din Veneţia. Care, în anul 1509 – se pare că acest fapt e dovedit cu date istorice – atingeau un număr impresionant. Unsprezece mii. Prostituţia, mizeria, crima, toate sunt redate fără mască în spectacolul lui Modesto Casarin. Cu violenţă şi vulgaritate asumate. Dar şi cu toată poezia pe care cea mai murdară dintre lumi o poate trezi astăzi…

Alternând în permanenţă cele două universuri, suprapunându-le, regizorul alege o formulă simplă, cea a scenei rotative, care-i permite şi un joc de-a simbolurile căci e rotită cu vâsla – cu trimitere directă la gondolieri. De o parte cârciuma plină de târfe şi de golani, mizeră, îngrozitoare, urâtă, scabroasă, de cealaltă, palatele cu paturi cu baldachin, cu beţişoare parfumate şi vase cu flori…

Un amestec de ocru, ca-n picturile lui Rembrandt, şi de personaje desprinse din tablourile lui Bruegel, dar în mărime naturală, întuneric, sărăcie, frig, dezmăţ, sexualitate explicită, violenţă explicită, suferinţă… În cârciuma matroanei Menega, totul e posibil. Plăcerea se cumpără pe bani. Şi se măsoară în cantităţi egale de suferinţă. Universul pe care-l aduce în scenă Casarin nu are nimic de-a face cu poveşti idealizate gen „frumoasa veneţiană”. E frust, e murdar, e cel din bordelul cel mai sărăcăcios, în care femeile care se vând sunt bătute, vulgare, bolnave, prost îmbrăcate, deloc atrăgătoare, etalându-şi sexualitatea explicit, fără nici o taină. Iar bărbaţii sunt mojici, lipsiţi de orice urmă de curtenie, desfrânaţi, beţivi şi violenţi. Purtând costume excelent create de Lucia Lucchese, costume care construiesc în sine jumătate din atmosfera spectacolului, undeva la limita dintre costumul specific pentru commedia dell’arte şi caricatura lui, împinsă spre grotesc, actorii din cârciuma matroanei Manega şi Manega însăşi par fiinţe desprinse de pe pânză. Şi e aproape neverosimilă, dar atât de profund umană scena în care târfa, lovită de unul dintre bărbaţi, îi declară cu o candoare cu atât mai vie, că-l iubeşte şi că-l aşteaptă noapte de noapte să se întoarcă la ea, chiar dacă o bate… Iubirea e un cuvânt atât de nepotrivit în acel spaţiu, înţesat până la refuz de mirosul greţos al sexualităţii, încât stârneşte zâmbet.

De partea cealaltă, femeile pline de „virtute” ale Veneţiei, mari doamne trăitoare în castele strălucitoare, se dedau de bună-voie viciului. Noaptea, când străduţele înguste şi întunecoase ascund primejdii nebănuite, iar apele canalelor ascund taine fără număr, când moartea pândeşte de peste tot, doamnele Veneţiei cheamă în patul lor tineri în căutare de aventuri erotice. Clocotul sângelui, pasiunea fără putinţă de stăvilit şi, din nou, mirosul greu al sexualităţii… Tânărul străin Iulio, care se lasă ademenit în patul a două dintre aceste doamne, dăruindu-le mângâieri măsurate de bătaia orologiului din turnul bisericii, va sfârşi în canalele murdare ale oraşului, absorbit de mizeria jocului în care s-a lăsat prins. Un joc periculos de-a seducţia, de-a sexualitatea, de-a dragostea şi de-a moartea… În care curtezanele ştiu să aibă demnitate, să refuze, să-şi vândă trupul numai când vor şi numai cui vor, în care, deşi afundate în mocirlă, ele ştiu să iubească. Iar de partea cealaltă, femeile bogate din înalta societate, în toiul nopţii îşi vând trupul fără bani, pierzându-şi demnitatea de dragul plăcerii…

Interpretarea actorilor din trupa de la Teatrul Masca este construită cu accente de commedia dell’arte, cu exagerări voite şi justificate, cu afişări ale sexualităţii fără perdea, într-un stil burlesc asumat şi fără pierderi de ritm. Creează împreună o poveste puternică, nu descriptivă, ci vie, plină de viaţă, în care simţi depotrivă fastul castelelor de pe Canal Grande şi mizeria din tavernele de la Podul Rialto, în care trăieşte o Veneţie egal împărţită între biserici şi bordeluri, în care strălucirea nu-i decât de suprafaţă, ca un decor de teatru…

Print

2 Comentarii

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.