Arta actorului este în continuă formare. Aşa cum ştim că universul nostru este în expansiune de când s-a născut şi era el mic de tot, la fel şi modalităţile de a face teatru se transformă şi se completează odată cu fiecare tresărire a timpului prezent. Ceea ce acum o sută de ani era virtute acum e caduc. Iar formele noi sunt de fiecare dată întâmpinate cu reticenţă. Aşa e mersul teatrului şi deja nu ar trebui să ne mai speriem atât de tare de noutatea lui. Prin însăşi definiţia sa, teatrul trebuie să rămână în acelaşi pas cu lumea din afara lui. Şi-atunci se tot modifică şi ramifică pentru a fi într-adevăr cea mai socială dintre arte.
Spectacoul „Elvira” după cartea „Molière et la Comédie classique” de Louis Jouvet, în regia lui Toni Servillo, prezenat de Piccolo Teatro di Milano – Teatro d’Europa / Teatri Uniti di Napoli, Italia, în cadrul celei de-a şasea ediţii a Festivalului Internaţional de Teatru Interferenţe al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, este unul dintre acele spectacole care te face să te gândeşti serios la meşteşugul acestei profesii. Pornind de la cele şapte cursuri susţinute de actorul Louis Jouvet la Conservatorul Naţional de Artă Dramatică din Paris în plină ocupaţie nazistă, Toni Servillo construieşte un spectacol-lecţie; publicul „civil” poate fi impresionat de posibilitatea de a intra în culisele artei actorului, de a vedea la scară 1:1 aproape cum decurge o repetiţie a unei scene. Publicul „specializat” (actori, regizori, scenografi, critici de teatru) poate fi la fel de impresionat de readucerea aminte a unui fel de a face teatru care astăzi e înlocuit de efecte super-speciale, senzori, microfoane care distorsionează voci, proiecţii, multe proiecţii, video-mapping, holograme şi ochelari VR.
Un regizor şi trei actori pe o scenă goală, cu fundal negru şi două scaune, o sală de teatru luminată pentru repetiţie, monologul final al Donnei Elvira din Don Giovani şi un radio de la care din când în când auzim vocea stridentă şi lătrătoare a lui Hitler care fixează clar timpul acţiunii – aceastea sunt toate premisele. Fără surprize, fără complicaţii, fără nimic ostentativ sau de efect. Aproape liniar, cu răbdare şi încăpăţânare, Louis Jouvet interpretat de Toni Servillo o conduce pe tânăra Claudia – Petra Valentini – către adevărul personajului; discursul maestrului are căldură şi prestanţă şi este în mod evident, la modul propriu, scos din cărţi. Sfaturile, indicaţiile scenice, sunt cât se poate de didactice; întreg spectacolul nu este altceva decât o lecţie de teatru în timp real.
Drumul de la forma exterioară, de la încrederea în sine oarbă şi trufaşă până la căutarea sinceră a interiorului Elvirei şi putinţa de a exprima sentimente asumate, trăite, simţite, e un drum destul de lung – cât un spectacol de teatru. Obstinaţia pe care profesorul/regizorul nu oboseşte să o păstreze în a sublinia importanţa înţelegerii profunde a sentimentelor care mobilează personajul în timp ce îşi rosteşte monologul forţează o concentrare reală şi în sală. Asculţi cerinţele, foarte intelectuale şi metaforice chiar, şi începi fără să vrei să te gândeşti cum anume cad ele în tine, cum ai face tu, cum ai spune tu vorbele Elvirei, indiferent dacă eşti sau nu actriţă, dacă ai sau nu diplomă în una din specializările artei teatrale. Pas cu pas, dacă intri în mecanismul acestui curs intensiv de organicitate actoricească, în acest flux al unui fel de a face teatru care combină mintea ageră cu sentimentele răscolite şi o expresivitate care derivă în mod necesar din transformările interioare generate de o asumare 100%, dacă reuşeşti să cuprinzi acest tipic complicat, primeşti una dintre cheile care deschid uşa către performanţă. Chiar dacă de acum 80 şi mai bine de ani, sfaturile lui Jouvet pot fi şi azi folosite pentru a face teatru de artă; o formă încă acceptată în prezentul cu mult mai colorat şi mai zgomotos.
Toni Servillo nu are nimic spectaculos în interprearea lui. Cu blândeţe şi pasiune împărtăşeşte lecţiile lui Jouvet. Şi le asumă. Şi e evident că a încercat să folosească această cheie a sincerităţii scenice şi el însuşi. Nu păstrează nimic din aura de star pe care statutul de „actorul din la Grande Belleza” i-a oferit-o din plin. E chiar mai puţin carismatic decât ţi l-ai fi închiuit după ce l-ai văzut pe Jep Gambardella. Este, însă, foarte solar, curtenitor cu publicul, pare un dascăl bun care vrea să ne înveţe o lecţie de viaţă pe toţi. Cu persuasiunea unui părinte care îşi dojeneşte copilul. Se lasă uneori purtat de entuziasmul cu care crede în ceea ce spune, se temperează apoi şi fluctuează între tonuri care caută răspunsuri şi cele care pun întrebări.
„Elvira” nu este un spectacol flamboaiant şi „mesmerizant”. E cât se poate de cinstit şi sincer. Aşa precum şi Louis Jouvet o cerea actorilor. O lecţie de actorie nu este de fiecare dată spectaculoasă. Ridicând cortina de peste mecanismul interior al repetiţiilor, intrând cu grijă şi drag în sufletul actorilor în căutarea lor către personaj ne apropiem timid de ceea ce numim fascinaţi „miracolul teatrului”. Şi aşa ne reamintim că nu e nevoie de prea multă zarvă, stroboscop, mulţi decibeli în plus şi ecrane peste tot pentru a spune o poveste. Doar de sinceritate care să te coste pe tine, cel care o spui.
Festivalul Internaţional de Teatru Interferenţe, Cluj
Piccolo Teatro di Milano – Teatro d’Europa / Teatri Uniti di Napoli, Italia
„Elvira” după cartea „Molière et la Comédie classique” de Louis Jouvet
Toni Servillo
Petra Valentini
Francesco Marino
Davide Cirri
Regia: TONI SERVILLO
Costumele: Ortensia de Francesco
Light design: Pasquale Mari
Sunetul: Daghi Rondanini
Asistent de regie: Costanza Boccardi
Print
Elvira – Odiseea fermecatoare a cautarii continue a perfectiunii intr-o punere in scena teatrala
In frenezia acestui inceput de Decembrie 2018 si in asteptarea pregatirilor nelipsite de Craciun, cred ca aducerea in scena la Festivalul de Teatru Interferente de la Cluj Napoca a spectacolului Elvira de catre Teatrul Piccolo, trebuie interpretat si ca un omagiu veritabil adus Maestrului sau fondator G.Strehler, care chiar in noaptea de 25 Decembrie,cu 21 de ani in urma trage in mod neasteptat propria sa cortina, lasand teatrul italian cu o imensa durere si pierdere .
EL insusi anticipa in 1986 pe scena Studio a Teatrului Piccolo unde a debutat piesa Elvira spunand:”Acum cortina a cazut!Spectacolul s-a terminat.Nimeni nu m-a cautat si nimeni nu a venit la mine.Am urcat in cabina mea,singur.Ce ciudata senzatie,mereu,aceea de a fi inca cu masca de scena pe fata si a te simti suspendat la jumatate intre teatru si viata laica.Scriu ca de obicei obervatiile mele dupa spectacol si am remarcat o atentie deosebita a publicului in actul al treilea.M-a miscat si m-a turbat in acelasi timp aceasta pierdere de identitate, facandu-mi chiar frica.Publicul era in sala ca un crater de vulcan ce fierbea in tacere cu o reverberatie nesustenibila.Poate am ascultat prea mult sala.Este un defect al meu.Dar cum poti face teatru fara sa stai in mijlocul oamenilor ,fara sa iti pui intrebari despre meseria de teatrant si de ceea ce poti faci tu pentru oameni”
Eu cred ca odata cu aducerea lui G Strehler in memorie, putem continua a plange pe ruinele unor nazuinti care ne-au fost atat de scumpe in cultura europeana, si pe care nu am stiut sa il aparam ca artist in mod activ si suficient la momentul potrivit, in fata abjectelor acuzatii cu substrat politic care i-au fost aduse, si care s-au demonstrat a fi complect neadevarate.In Strehler toata aceasta injustitie aruncata in mod gratuit i-a macinat sensibilitatea de artist,pana la moartea sa prematura.
Revenind la Elvira,astazi pe scena avem un Louis Jouvet interpretat de Toni Servillo,in iunie 1986 am avut un Louis Jouvet interpretat si regizat de G.Strehler in mod spectaculos, si cu pasiunea cu care a stiut intotdeauna sa faca teatru,plecand tocmai de la intrebarile baza ale unui teatrant:Ce este teatrul?De ce se face teatru?Cum se face teatru?
Dialogul Maestru,Jouvet-eleva sa, Elvira (astazi Petra Valentini ,”ieri” Giulia Lazzarini)este pus sub semnul imensei munci de intelegere a textului,de interpretare care pretinde ca ideal final perfectiunea, teatrul dezbracat in fata publicului cu mesajele sale de adevar,durere,tensiune,dificultate din partea artistilor sai.
Cele sapte lectii pe care Jouvet i le ofera lui Elvira pe scena sub forma unei autentici repetitie sunt simbolul unei lupte ireconciliabile in apararea unor valori ale spiritului si a poeziei vietii intr-un moment cand barbaria,nebunia,cruzimea celui de al doilea razboi mondial invadeaza Europa, si odata cu ea intruchiparea a noi monstri capabili numai de distrugere.Iar acest fenomen monstruos este un semnal de alarma in orice epoca, ca fruct al intolerantei,a injustitiei,a lipsei de afectiune sincere.
Claudia actrita,Elvira personajul pe care il interpreeaza termina in mod superb aceasta repetitie-spectacol implorand in fata lui Jouvet:
“Acum eu vreau numai sa plang!”la care Maestrul dupa ce timp de doua ora ii spune numai :nu asa,refacem totul! ,ii raspunde:”Acum da,acum poti sa plangi.Ai vazut cat este de dificil teatrul”
Claudia in 5 Noiembrie 1940 termina Conservatorul de Arte, iar doua zile dupa aceea este arestata de Gestapo pentru ca era evreica.Claudia din fericire spre deosebire de alte milioane de suflete umane reuseste sa se salveze, dar pe scena pentru a interpreta “momentul Elvira” nu se va mai intoarce niciodata.Emblematic as spune totul,iar cuvintele in continuare sunt inutile pentru ca devin zgomot de fond.