Somnul simţului critic naşte monştri

Of, dragii moşului, câteodată mă cuprinde aşa o deznădejde, că-mi vine să mă las de tot, inclusiv de rubrica asta care stă ca spinul în ochi – în ochiul celor care-i răstălmăcesc sensul şi scopul – şi să dau fuga înapoi în lumea din care am venit. Motivul principal e următorul: credeam că nimic nu mă va mai putea mira, pentru că, vorba poetului, nimic din ce e omenesc nu mi-e străin. Dar uite că socoteala de acasă nu se potriveşte cu a din târg.

De ce mi s-au învârtoşat mirarea şi dezgustul? Săptămâna asta fiindcă un critic cu „ştate vechi”, membru în comitete şi comiţii, care mai deunăzi lăuda „umorul de calitate” de la Teatrul „Constantin Tănase”, epatându-ne şi cu alte apreciaţiuni la care să-ţi stea mintea în loc, publică un text deprimant despre „Livada…” lui Felix Alexa: http://ileanalucaciu.blogspot.com/

Deşi citesc printre rânduri de secole, iată că mă dau bătut. Habar n-am ce motiv se ascunde în spatele textului: 1. Autoarea chiar nu pricepe nimic, după zeci de ani de practică în domeniu (sau îi lipseşte ce e esenţial pentru critic, dar nu se învaţă la nici o şcoală – G. Călinescu al vostru numea respectiva calitate „simţ critic”), ceea ce e neverosimil; 2. Autoarea are o intenţie de nedezlegat, nu pentru că verdictul e negativ, ci din cauza argumentelor care conduc la verdict.

Înainte de a purcede, două recomandări de bună-credinţă: 1. A se renunţa la virgula dintre subiect şi predicat, pusă asiduu; 2. A se  căuta în DEX sensurile cuvintele „debut” şi „a debuta” şi a se vedea de ce nu se poate, semantic, ca reprezentaţia „să debuteze”.

Acum la chestiune.

  1. “Spectacolul lui Felix Alexa este însă, ilustrat metaforic exagerat și lasă în planul doi taman, urmărirea evidențierii constructului personajelor și al relațiilor dintre ele, argumente de bază în confruntarea dintre epoci istorice și categorii sociale. Prin vizualizarea teatrală, regizorul vrea să tragă forțat concluzii asupra confruntării unor viziuni sociale și uită de materialul substanțial, particularitatea personajelor trăitoare ale propriilor istorii. Ele sunt “purtătorul de cuvânt” al mesajului scrierii, sufocat în spectacol de prea multul intențiilor metaforice. Personajele devin scheme, relațiile dintre ele sunt adeseori false în raport cu manifestările acțiunii. “Livada de vișini” se transformă astfel, într-o poveste tern derulată, o telenovelă banală cu iubiri neîmplinite, totul ambalat teatral metaforic pentru a atenționa că ar fi un conflict între cei dintr-o lume care apune și rămâne conservată în amintiri, și una care se naște pe mormântul ei. Spectacolul se desfășura în ritmuri confuz variate.” Părerea autoarei! Părerea lui Yorick: Părerea autoarei constă în impresii neexplicate. De unde şi până unde impresia că spectacolul lasă personajele în planul doi?! Dimpotrivă, le pune în lumină discret, fără “să ne bage degetele în ochi”, fără stridenţe. Personajele sunt construite profesionist, cu idee (vezi tensiunea Ranevskaia-Lopahin şi fertila ei ambiguitate, vezi înnobilarea lui Lopahin etc.) De unde şi până unde telenovelă?! Reuşita e tocmai crearea unui spectacol de spirit, nu de atmosferă înţeleasă clişeistic (cu samovar, dantele etc.), un spectacol stilizat, ca şi jocul actorilor sau scenografia. De unde impresia că totul e “ambalat metaforic” pentru a sublinia conflictul dintre două lumi? Aceasta este doar o dimensiune a piesei şi a spectacolului. În rest, fiecare personaj cu dimensiunile lui…
  2. Scenografia, chiar dacă are elemente comune cu cea din alte spectacole semnate de Alexa, are o idee ce susţine spectacolul, recte interpretarea propusă de regizor (care, fără îndoială, poate să-ţi placă sau nu, dar există şi e motivată). Este modernă şi rafinată, rarefiată, pune în evidenţă personajele, la lasă să respire şi să se desfăşoare. Etc.
  3. “În final, când bătrânul lacheu Firs rămâne închis în casa vândută odată cu livada, am aflat din unele comentarii, că un borcan explodează. Evident cu sens metaforic. La premieră însă, nu a explodat! Metafora cu borcanele de compot de vișine a fost supralicitată. Folosirea borcanelor drept scaune, consumul de compot din ele, deveneau efecte ridicole. Dezvoltarea și completarea metaforei centrale cu altele multe mai puțin inspirate, anulează însă, interpretarea actorilor, dirijată regizoral pe calea unui realism simplist.” Numai spre amuzament, precizez: Nu ştiu la ce premieră a fost autoarea, că la premierea mea (într-o vineri), borcanul a explodat! Zice criticul că borcanele cu vişine sunt o metaforă supralicitată şi – horibile dictu! – “consumul de compot din ele” ar fi un efect ridicol. Efect al cărei cauze, aş întreba, şi de ce “ridicol”? Cât despre simplist, Yorick, cu câteva veacuri de teatru în spate, ar spune cu modestie că spectacolul lui Alexa – fie că-ţi place, fie că nu – e oricum altfel decât simplist.Remarcabil este că nu se adresează numai afectelor, ci şi intelectului, nu mizează pe emoţia primară, înţelească ca peltea care se întinde…
  4. Evident, autoarei îi place să descrie simplist şi neexplicativ situaţii scenice şi să exprime concluzii fără premise sau numai cu premise aparente în logica demonstraţiei: (“O dată cu sosirea de la Paris a Liubovei se mai lansează o metaforă, apoi uitată pe parcurs, al cărui sens este stângaci susținut de concretul imaginilor scenice. Ranevskaia revine în camera copiilor și distribuie jucăriile descoperite, bănuim cu intenția de a eticheta tipologiile celor din preajma sa. Jucăriile în sine nu indică mai nimic. Metaforic s-ar vrea a fi și dansul personajelor, care le transformă în păpuși mecanice. Dansul pornește de la intenția Liubovei de a organiza un bal și se insistă apoi, pe folosirea sa. Personajele execută mecanic dansul, uniform și singular cu intenția, poate, de a se sugera singurătatea destinului fiecăruia, lipsa de comunicare reală. Șirul metaforelor e lung și șubred în consistența mesajului.”)

Cam atât despre analiza semnată de Ileana Lucaciu. Textul merge mai departe, e drept, dar numai pentru a spune acelaşi lucru în cuvinte mari, categorice, monocorde. Eu nu merg pentru că nu am de ce, aşa că mă opresc. Eu nu socotesc că “repetiţia e mama înţelepciunii”. Rămân, recunosc, cu nişte întrebări… Spre deosebire de alţii, nu am numai certitudini.

Print

Un Comentariu

  1. spectator 10/06/2010

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.