După ce s-au chinuit ani buni, cu eforturi demne de toată admiraţia, să creeze spectacole de calitate şi să facă teatru cu alte mijloace decât cele din teatrele de stat, cel mai adesea fără resurse financiare, artiştii independenţi din România câştigă teren. Numărul de astfel de spectacole o dovedeşte, cel puţin la Bucureşti. Mai nou, există şi instituţii de stat care aleg să promoveze cultura română prin astfel de creaţii. Institutul Cultural Român a făcut-o de mai multe ori şi o va face chiar şi luna aceasta, la Paris, unde se va desfăşura un mic festival de teatru românesc, reprezentat de producţii independente.
Publicul vrea, unii artişti vor. Totuşi, teatrul independent există sau subzistă exclusiv prin propriile forţe. Da, este o şansă pentru creatori şi pentru spectatori deopotrivă, însă una cu dus şi întors, ca mai toate şansele.
Cu ocazia ediţiei din acest an a Festivalului de Teatru Independent „Undercloud”, în desfăşurare la Clubul „La Muse” de pe Lipscani, am vorbit cu câţiva oameni implicaţi în teatrul independent despre nevoile, avantajele şi dezavantajele acestei forme de expresie. Întrebările pe care le-am adresat sunt următoarele:
1. Care sunt nevoile principale ale teatrului independent, aşa cum se practică el în România de azi?
2. Ce avantaje şi ce dezavantaje are el pentru actorii care se implică în astfel de proiecte?
3. Ce public ţinteşte teatrul independent acum?
Victor Scoradeţ, critic de teatru: O „atitudine mai prietenoasă” ar fi bine-venită
1. O minimă, dar constantă susţinere financiară de la buget, în condiţiile în care legea sponsorizării e concepută astfel încât să descurajeze orice demers de acest fel. În ţările normale, statul acoperă în jur de 70-80% din costul real al unui bilet de intrare la teatrele naţionale şi de stat şi 30% din preţul unui bilet la independenţi. Cum asta n-o să se întâmple prea curând (după cum nici legea sponsorizării n-o să fie modificată!), presupun că independenţii noştri s-ar mulţumi şi cu o… atitudine mai prietenoasă din partea instituţiilor statului, începând cu Ministerul Culturii. Deci, cu mai puţină ostilitate, cu mai puţine prejudecăţi, cu un plus de deschidere. Lucru valabil şi pentru o bună (de fapt, rea!) parte din critică. Cu alte cuvinte, ceva mai puţine obstacole. Restul ar veni de la sine.
2. Pentru cei mai mulţi, avantajul de a juca în general. Numărul anual de absolvenţi de actorie e de vreo patru-cinci ori mai mare decât acela al teatrelor subvenţionate, în care cei mai mulţi dintre actori au deja contracte pe durata nedeterminată…
Pentru aceia care au jucat sau joacă şi în sistem, avantajul major al unei exprimări mai curajoase, incomparabil mai libere (şi nu mă refer numai la limbaj!), al unei atmosfere mai destinse şi mai generoase. Avantajul ieşirii din rutină, pe care-l apreciază şi unii actori mari, de talia unor Valeria Seciu sau Victor Rebengiuc. Şi avantajul – deloc neglijabil! – al unor relaţii interumane mai salubre, bazate pe frumoasa complicitate întru independenţă.
Dezavantajul: banii, desigur.
3. Publicul inhibat de fiţele „teatrului adevărat”, publicul plictisit de experienţele teatrale în sistem. Dar şi publicul fără o experienţă teatrală anterioară. Am întâlnit frecvent, printre spectatorii independenţilor, oameni care au afirmat că, dacă ştiau că teatrul e „aşa”, ar fi venit mai de mult.
Chris Simion, regizor: Libertate, competiţie, responsabilitate versus restricţii, inerţie şi neimplicare
1.O nevoie ar fi spaţiul. Depinde de producţia fiecărui spectacol. Dacă e un spectacol în 2-3 personaje sau un monolog, e mai flexibil, se poate produce şi juca în multe locuri. Dar, dacă vrei să faci un spectacol cu distribuţie mare, cu propunere regizorală şi scenografică, îţi trebuie un spaţiu decent, cu dotări tehnice şi condiţii.
A doua nevoie sunt banii – implicarea instituţiilor de profil (Ministerul Culturii, ARCUB, Primăria Capitalei, Institutul Cultural Român şi alţii) în susţinerea financiară a mişcării independente. Acestea sunt două nevoi vitale, fără satisfacerea cărora nu evoluezi şi nu ai cum să-ţi transformi munca într-un laborator de durată, ci rămâi la stadiul de accident artistic.
2. Avantajul ca există libertatea de alegere. Nu eşti condiţionat de niciun director să joci în toate fake-urile. Joci într-un spectacol, dacă tu crezi în el şi dacă ţie îţi spune ceva textul şi te costă ca experienţă sufletească, spirituală. Aşa poţi să ţi-l asumi în totalitate. Avantajul financiar este că, dacă spectacolul are succes şi se joacă des, eşti plătit cu un onorariu care să te facă să te simţi respectat. Avantajul competiţiei, care te face să ai altă atitudine într-un un proiect independent, alta responsabilitate. Evident că depinde de fiecare cât de serios şi de profesionist îşi asumă treaba asta. Dezavantajul este că încă sunt mulţi actori care sunt angajaţi şi aleg să rămână aşa, din frică şi din comoditate, şi vorbesc despre teatrul independent ca despre o refulare a celor care nu şi-au găsit loc în teatrul de stat. Ceea ce e o mare eroare. În teatrul independent joacă mulţi actori angajaţi în teatrele de stat. Dezavantajul că, dacă nu ai un spaţiu al tău, eşti cu cortul şi joci piesa pe unde apuci. Dezavantajul că nu îţi poţi permite o instituţie în spate, o întreagă echipă, ca la teatru, care să lucreze pentru tine – de la cabinieră la PR – şi toate trebuie să le faci singur. Lista e lungă şi într-o parte, şi într-alta. Dar după 12 ani de teatru independent şi după 10 ani de teatru instituţional… mă încăpăţânez să susţin mişcarea independentă şi să cred din ce în ce mai mult în ea.
3. Publicul nu ţi-l alegi tu, ca artist. N-ai cum. Publicul te alege pe tine. Poţi să-l selectezi doar prin valoarea şi genul spectacolului. Dacă o să joci „Tanţa şi Costel”, o să ai o categorie de spectatori, dacă joci „Hamlet”, altă categorie. La spectacolele mele, publicul este foarte divers – de la persoane în blugi rupţi la… rochii de seară, de la puşti de 15 ani la… spectatori de 70 de ani. Ideal este să ţinteşti spre spectatori vii, lipsiţi de prejudecăţi, deschişi, care nu consumă teatru pe post de somnifer. Cred că responsabili pentru crearea gustului artistic sunt cei care fac spectacolul. Cum zice un prieten, „fiecare spectacol îşi are publicul pe care îl merită”.
Theo Herghelegiu, regizor: Lipsesc banii, spaţiile şi impresariatul de calitate
1. Nevoia number one: banii. Nevoia number two: banii. Şi, în fine, nevoia number three: banii.
Apoi, ar mai fi, într-o ordine aleatorie: oameni cu iniţiativă, verticalitate şi viteză bună de reacţie, care să se ocupe de asta. SPAŢII care să-i permită să se extindă, ca fenomen. Dezvoltarea instituţiei impresariatului artistic de calitate şi, ca rezultat, înlocuirea geambaşilor de spectacole cu agenţi autentici. Campanii publicitare agresive. Implicarea aşa-numiţilor „project V.I.P.’s” (personalităţi culturale de marcă, ce girează un proiect cu numele lor) care să garanteze calitatea anumitor demersuri artistice, prin asta atrăgând public – bref: o marchetare coerentă şi deşteaptă.
2. Avantaje majore: libertatea şi o anumită eleganţă a relaţiilor inter-umane. Dezavantaje principale: statut financiar precar şi obligativitatea ca „eroul” să aibă mai multe sarcini, în afara celor strict artistice (de pildă: administrativ-organizatorice, tehnice, PR-istice ş.a.).
3. Nu ştiu. Publicul inteligent, în orice caz…
Vlad Zamfirescu, actor: Teatrul independent, completare a celui instituţionalizat
1, 2, 3. Oamenii din teatrul independent au nevoi, nu teatrul în sine. Există artişti extrem de talentaţi – actori, regizori, scenografi, pentru care provocarea e foarte mare – care simt nevoia să se exprime şi au găsit modalitatea de a o face în zona asta, probabil neputând sau nevrând să pătrundă într-un spaţiu instituţionalizat. Că teatrul independent funcţionează o dovedeşte lumea care vine la astfel de spectacole şi agreează genul. Este clar că vorbim despre o nişă necesară. Există, pe de altă parte, şi produse proaste în teatrul independent. Aşa se întâmplă: te apuci de lucru animat de cele mai bune intenţii, dar câteodată nu iese cum vrei. E valabil peste tot, cu atât mai mult la teatrele instituţionalizate.
Teatrul independent nu este o alternativă la teatrul instituţionalizat, ci o completare a lui. Valori ies din ambele zone, între care nu există concurenţă şi care nu se exclud reciproc. Sper ca astfel să iasă la rampă cât mai multe tinere talente, pe care le cunosc şi le apreciez, oameni care n-au avut şansa să joace într-un spaţiu instituţionalizat din cauză că posturile sunt blocate de ani întregi. Unii fac lucruri absolute minunate.
Avem nevoie de mai multe spaţii de joc şi de texte care se pretează la spaţii neconvenţionale, ca să nu forţăm texte să intre într-un spaţiu nepotrivit numai pentru că vrem să le montăm cu orice preţ. Dacă forţezi, e greu să dregi busuiocul şi devine şi mai greu să iasă un lucru de calitate. Cât despre numărul spaţiilor, în Bucureşti ar fi nevoie de mult mai multe. Roma are 300 de teatre. Bucureştiul nu depăşeşte 15, număr în care includem şi spaţiile private.
Oricine e doritor de altceva, de altfel de teatru, şi e deschis spre asemenea spectacole este considerat publicul nostru ţintă. Noi jucăm pentru toţi cei care vor să vadă o poveste şi să participe la ea.
Print