Adolescenţa a murit. Nici copilărie nu mai există. Cuvântul „fericire” e un arhaism. Speranţa e o metaforă de prost gust. O zi trăită în plus nu e altceva decât o prelungire masochistă a chinului de a respira cu plămâni franjuraţi. Fiecare bătaie de inimă adună strop cu strop sângele care se scurge din atriile sfâşiate. Mintea contorsionată pulsează violent şi gândurile îndoliate lovesc dureros în pleoapele închise etanş pe dinăuntru. Zgomotul unei lumi sadice penetrează cu forţa timpanele împietrite. Simţurile o iau razna şi corpul cel schingiuit compune o ultimă simfonie pentru urlet şi agonie în Do Major. Existenţe vlăguite de viaţă dorm la unison într-un somn existenţial lipicios şi fetid. O întreagă generaţie geme de plăcere amestecată cu durere şi înaintează către destinaţia finală, scrijelindu-şi genunchii de prundişul colţuros lăsat în urmă de albia unei vieţi secate. Dinţi scrâşnind, icnete ascuţite, convulsii, spasme, unghii ascuţite care se hrănesc, parcă, din trupurile pe care le devorează rană cu rană, întuneric, fascicule de lumină frânte de un stroboscop dement, decibeli care te ţin în mişcare, ochi injectaţi lipiţi de ecrane care ştii că te mint, substanţe colorate care te împrietensc cu coşmarul, sex, sex, sex, violenţă, epuizare, lacrimi şi vacuum. Acesta este spiritul adolescenţei. Acesta este dicteul automat pe care îl dedic spectacolului „#Teenspirit” de la Teatrul Excelsior.
Într-un experiment de grup care pare a căuta o finalizare cathartică mai degrabă pentru actor decât pentru spectator, o înlănţuire de poveşti de viaţă sumbre îşi propune să spună povestea unei generaţii. Fără un parcurs dramatic coerent, lipsit de logică şi sprijinindu-se excesiv pe adevărul de viaţă privat al artiştilor, spectacolul, foarte asumat de altfel, dă un verdict tranşant şi nu lasă nicio urmă de speranţă: tinerii sunt furioşi, depresivi, îşi strigă libertatea fără a şti ce înseamnă de fapt, suferă şi se îndreaptă orbeşte către o maturitate implacabilă ca o sentinţă la moarte. Primul sărut e amestecat cu gustul de vomă, alcoolul e cel mai bun prieten şi e cool, iubirea înseamnă doar suferinţă, inevitabil înşeli şi eşti înşelat, nici măcar sexul nu e o plăcere, cel mai bun prieten moare în braţele tale, şcoala e locul unde eşti abuzat şi familia e un duşman de care trebuie să fugi.
Într-un decor în care sticlele goale şi ambalajele mototolite au prim-planul, nuanţele de gri sufocă şi acoperă aceste dureri persoanle exorcizate pe scenă. Este o mostră de teatru-terapeutic. Fiecare actor îşi spune povestea declarat impersonal, la timpul trecut, însă cu efect de bumerang: înverşunarea drumului în sens invers îi crispează. Amintirile zgândăre cicatrici şi suferinţa lor civilă e speculată cu prea puţin efect artistic. La final, mila e mai puternică decât empatia. Acest manifest in-your-face le face prea mult rău lor pentru prea puţinul bine estetic şi teatral. Iar lipsa de sinceritate a celor care turuie doar un text pe care îl cred de efect sare în ochi şi mai deranjant pe lângă lacrimile sincere ale celor care şi-au pus viaţa privată la dispoziţie. Dacă dezinteresul celor care stau pe margine şi îşi ascultă colegii a fost voit şi încurajat sau dacă pur şi simplu nu există respect pentru colegul care îşi spune monologul nu este clar. Cert e că ochii fug către o mână care aranjează un tricou sau către un tricou care şterge o faţă în timp ce lacrimile se înnoadă în bărbia care tremură de emoţie povestind cum şi-a îngropat bunicul. Şi e păcat. De spiritul de solidaritate atât de clamat, în primul rând.
Dintre cei şaisprezece actori de pe scenă se reţin mini-recitalurile de sinceritate artistică, dincolo de suferinţe personale, ale lui Răzvan Krem Alexe, Vlad Bălan, Vlad Bîrzanu, Nicholas Caţianis, Maria Mitu şi Alina Rotaru (păstrând ordinea alfabetică preferată în prezentarea distribuţiei). La fel cum evidente sunt şi naturaleţea demonstrativă a Adelei Bengescu, atitudinea indiferent-neutră a lui Laurenţiu Drăgan, încrâncenarea Mariei Teodora Filip sau nesiguranţa lui Ciprian Nemeşiu.
Dacă într-adevăr acesta este spiritul tinereţii înseamnă că eu, la 27 de ani, am îmbătrânit prematur, dar frumos. Tinereţea este tare tristă şi chinuită. Prefer seninătatea poveştilor spuse de actori-bunici, traumelor colegilor mei de generaţie. Ei măcar lasă o portiţă de salvare, o rază cât de străvezie de speranţă, indiferent cât de sumbre ar fi dramele şi tragediile pe care le spun pe scenă. Din generozitate şi grijă pentru spectator. Noi, cei tineri, suntem prea preocupaţi de propria suferinţă şi perfect îndreptăţiţi să nu ne mai pese. De nimic.
Teatrul Excelsior
#TEENSPIRIT
Un spectacol colectiv de:
Răzvan Krem ALEXE, Irina ANTONIE, Vlad BĂLAN, Adela BENGESCU, Vlad BÎRZANU, Raluca BOTEZ, Nicholas CAŢIANIS, Sonia DIVILE, Laurenţiu DRĂGAN, Ştefania DUMITRU, Maria Teodora FILIP, Sebastian GHIŢĂ, Mihaela KAVDANSKA, Peter KEREK , Maria MITU, Ciprian NEMEŞIU, Teodora Daiana PĂCURAR, Dana ROGOZ, Alina ROTARU, Aurelian STOLERIU, Ovidiu UŞVAT, Iuliana VÎLSAN, Dilmana YORDANOVA
Print
Nihilismul adolescentei este o nebunie curata!dar pentru a induce aceasta nebunie trebuie sa existe o metoda bine pusa la punct si gandita in mici amanunte de cei care o propun in mod subtil astazi.
Aceasta piesa probabil ca are valoarea sa autentica in a expune doar limitele la care a ajuns o generatie de tineri “face to face” cu o modernitate devastanta.
Toti traim cu un nihilism format din scepticism si respingere a tot ceea ce ignoram ,a tot ceea ce prin natura lucrurilor nu consideram adecvat culturii noaste,a tot ceea ce realitatea ne pune pe masa.
Negarea tineretii de 27 de ani in avantajul unei vieti cu o fericire definita ca arhaism,cu o speranta ca o metafora de prost gust?Nu,multumesc! si eu prefer povestile spuse de actorii-bunici !