Se crede o fiinţă norocoasă pentru că face numai ce-i place şi pentru că răsplata o mulţumeşte. Regizoarea Theo Herghelegiu aleargă pe culoarul teatrului independent încă de când acesta s-a profilat la orizont în România. Convingerea că societatea în care trăieşte e iremediabil compromisă n-o împiedică să lucreze în continuare şi să-şi fie fidelă ei înseşi. Sceptică în privinţa supravieţuirii unor valori ca demnitatea şi bunul-simţ, crede în generaţia tânără şi în bucuriile teatrului. Cu încăpăţânare, curaj şi plăcere, creatoarea Teatrului Inexistent, ajuns acum la finish, a montat mult, a scris texte dramatice, a experimentat. Dintre spectacolele recente, puteţi vedea „Supermarket”, la care semnează şi libretul, „Baba care ascultă Abba” sau „Dacă te naşti luni, probabil o să mori într-o vineri”.
Povesteşte-mi, te rog, cum a fost anul ăsta pentru tine şi cum va fi până la sfârşit.
Hm… Mda. E emoţionant – nu m-a mai întrebat nimeni, de mult, aşa ceva… Eu povestesc, însă mă-ntreb dacă interesează pe cineva… Bine, iată un fel de compresie: a fost un an agitat, inegal, promiţător, provocator şi dureros. OK, le voi lua pe rând… A început destul de deprimant, în sensul că proiecte care erau anunţate din anul precedent au picat şi, o vreme, nu s-a întrezărit nimic roz la orizont. Dar asta e ceva regulat în meseria de regizor independent. Aşa că mi-am repliat creieraşii şi m-am apucat de „Dacă te naşti luni, probabil o să mori într-o vineri”, un text foarte interesant (sensibil, comic şi trist), al unui tânăr actor, George Ştefan. Am lucrat spectacolul la Teatrul ARCA în trei săptămâni. Printre multe alte plusuri pe care mi le-a furnizat acest spectacol, a fost şi acela al unei reîntâlniri îndelung aşteptate, şi anume – întâlnirea cu Gabriel Coveşeanu care, iată, se reîntoarce la scândură, după câţiva ani buni de activitate în televiziune. Între timp, am rulat proiectul 3R la nou-născutul teatru UNTEATRU – despre el vom vorbi mai încolo… Am reluat repetiţiile începute anul trecut la Teatrul Foarte Mic cu doamna Valeria Seciu şi mai există pe ţeavă o piesucă pe care nu ştim încă unde o vom juca. La toamnă sper într-o colaborare cu teatrul din Arad: o piesă poloneză, semnată de un dramaturg absolut delicios, Artur Palyga. Mai sunt pe tapet două filme. Pentru unul am scris scenariul şi voi lucra ca asistent de regie; filmul va fi realizat de Ovidiu Georgescu. La celălalt aştept rezultatele unui casting, deci, cu puţin noroc, poate voi juca în vara asta la Toma Enache. La finalul anului voi demara un proiect la Sala Studio a Teatrului Odeon, proiect ce va avea premiera anul viitor, în martie.
Până aici sună grozav, probabil. Ei, da, lucrurile nu sunt chiar atât de extraordinare pe cât par. Între ele există multă – o enormă şi uneori zadarnică – agitaţie care îţi consumă imens din energie şi din plăcerea de a lucra. E ceva care te sleieşte şi te lasă aproape „catatonic”, într-o debusolare ridicolă. Printre altele, s-a petrecut şi ceva foarte jalnic (pentru mine) anul acesta: compania Teatrul Inexistent, înfiinţată în 1998, a încetat să mai existe. Motivele nu sunt neapărat relevante; rezultatul este cel dureros şi greu, foarte greu de acceptat. Dar, am trecut şi peste asta…
Deci în 2011 proiectele merg mai bine sau mai rău ca de obicei?
Nu e un an rău, recolta se anunţă bogată. Ar trebui precizat un lucru – din ’98, când am absolvit, şi până azi, norocul mi l-am cam făcut cu mâna proprie şi personală. Prin urmare, depinzând aproape 100% de starea de spirit care mă locuieşte în anumite perioade şi de puterea de muncă ce derivă din asta, nu prea pot să dau vina pe nimeni şi pe nimic pentru sinusoida carierei mele. Este perfect adevărat – ciocăniturile pe la uşile teatrelor de stat au fost timide şi firave, prin urmare, majoritatea s-au lăsat cu… nimic. Nu am exerciţiul, nici apetenţa şi nici talentul să mă „vând” sistemului. Să mă marketez, cum se zice. Nu-mi place chestia asta, ba, chiar îmi repugnă uşor şi, mai mult – habar n-am s-o fac. Aşadar, mă cam joc singură-n curte… Dar!!! A nu se uita un aspect de importanţă capitală: totul, absolut totul – şi când spun asta mă refer la cei treisprezece ani de când fac teatru – se datorează oamenilor minunaţi pe care i-am avut în preajma mea: echipa. Actorii. Coregrafii. Scenografii. Artiştii independenţi pe care m-am sprijinit şi care m-au purtat, pur şi simplu, pe suflul talentului, devotamentului şi iubirii lor. Consider că Dumnezeu mi-a hărăzit un noroc ieşit din comun. Consider că mi s-a întors însutit tot ce am investit în meseria mea. În ambele sensuri – şi cu cele bune, şi cu cele rele. Consider că fac una dintre cele mai frumoase profesii din lume. Dar toate acestea nu exclud chinul, hărţuiala, istoveala, lehamitea şi deznădejdea care par că îneacă totul în lumea noastră. Probabil că aşa trebuie să fie. Probabil că ăsta e preţul… În plus, omul cu care-mi împart viaţa, Victor Scoradeţ, este un tonifiant inepuizabil, aşadar, ori de câte ori mă răpune câte o mizerie din cotidianul nostru de rahat, îmi iau frumuşel de la el doza de energie necesară şi bag mare, mai departe…
Cum te simţi în lumea în care trăieşti? Te întreb fiindcă multe dintre spectacolele tale cu asta se ocupă. Printre ele, şi „Dacă te naşti luni, probabil vei muri într-o vineri”.
Din ce în ce mai greu mă simt „acasă”. Sentimentul de neapartenenţă mă vizitează din ce în ce mai des. Pesemne faptul că până la 43 de ani nu m-am afiliat niciunei grupări, găşti, societăţi secrete sau mai ştiu eu ce a dus, inevitabil, aci. Şi ce dacă? Asta am ales, cu astfel de consecinţe trebuie să mă descurc. În plus – societatea în care vieţuim este iremediabil compromisă. Deci ce să mai speri/aştepţi?… Construieşti un micro-climat pe sistem de enclavă şi exişti acolo cum poţi şi cu cine se poate. Asta e…
În multe dintre spectacolele tale stăruie un sfârşit sau mai multe, chiar dacă se râde în hohote. E valabil şi pentru „Supermarket”, şi pentru acesta recent… Eu, personal, cu acest sentiment plec din sală. Tu vezi în lumea noastră mai mult ce începe sau ce se termină? Apropo, ce începe şi ce se termină în ea?
Bănuiesc că, fiind funciarmente pesimistă şi iremediabil romantică, văd cu predilecţie sfârşiturile. Pe de altă parte, cred onest în începuturi, cred în generaţia tânără, cred în aruncarea în aer a vechiului şi instaurarea (fie şi brutală) a noului. (Desigur, prezervând valorile. Dar asta ar fi o discuţie lungă…). Ce începe şi ce se termină… Hm, nostimă provocare! Păi, cred că totul se termină. Totul are un sfârşit. Din păcate, până şi dragostea se termină. Dar dacă vrei să exemplific pe un segment concret, cred că în România se cam termină cu respectul, cu altruismul şi cu bunul simţ. (Cu demnitatea şi onoarea am terminat-o de mult!). Şi cred că începe o epocă a egocentrismului periculos de exacerbat. Un egocentrism letal, din păcate.
Dar în teatrul contemporan?
Greu de zis… Greu de zis, pentru că harta lui e cât se poate de accidentată. Despre ce vorbim – despre teatrul contemporan care se face la Oradea, sau despre teatrul contemporan care se face la Piatra Neamţ!?… Despre ruine acoperite de praf(ul istoriei) sau despre instituţii care imediat după ’90 au început să se racordeze la Europa?!… Hai să fim metaforici de data asta: în teatrul de azi se termină cutia de zahăr candel şi încep să ţopăie floricelele de porumb.
Şi, la nivel imediat, se termină cu statutul vedetei care înainte de ’89 primea salam şi brânză prin faţă, la alimentara, şi se instaurează condiţia vedetei care primeşte roşiile mai coapte şi castraveţii mai mari la tarabă.
Dar, ca regizor, cu ce anume din teatrul de azi te simţi consubstanţială?
Cu libertatea de expresie, de orice fel ar fi ea. Inclusiv limbajul licenţios…
Ştiai că teatrele din România (multe!!!) încă mai suferă de pudoarea asta!?… Ridicol, penibil, hilar dar, aşa stau lucrurile.
Te mulţumeşte ce faci? Faci ce vrei sau ce poţi?
Mă face fericită ce fac, pentru că fac ceea ce fac. Ha, ha! Ce perlă am scos.
Dacă vorbim despre auto-evaluarea artistică de la finalul oricărui proiect – cine e normal la cap nu va fi niciodată pe deplin mulţumit. Asta se ştie.
Fac numai ceea ce vreau (yesss!) şi mă străduiesc s-o fac cât de bine pot. Învăţ permanent – Doamne-ajută că am mereu de la cine! – şi orice nouă descoperire se adaugă la „trusa cu scule”.
Oare teatrul independent din România, care e o luptă continuă, îţi mai aduce bucurii? Dacă da, care? Dacă nu, de ce?
Îmi aduce, sărăcuţu’… îmi aduce. Problema se pune dacă eu îi aduc lui ceva. Ne-am obişnuit să tot aşteptăm să ni se dea – tot mereu să ni se dea, sa primim ceva, să ni se ofere, să ne vină din cer sau de la reţelele de relaţii/pile pe care ni le-am construit sau în care ne-am lăsat antrenaţi. De fiecare dată se lasă cu „Da’ mie ce-mi iese la faza asta?”… Ia să ne mai gândim şi la revers – noi ce punem pe masă; noi cu ce intrăm în jocul ăsta, în general!? Noi ce avem de oferit?…
Bucuriile teatrului independent: graţia secundelor perfecte din timpul repetiţiilor şi, bineînţeles – oamenii, oamenii, oamenii… De ce? Pentru că sunt frumoşi. Majoritatea. Iar ăia urâţi se elimină singuri (mai devreme sau mai târziu).
Un autoportret în câteva rânduri?
Fond lila, ramă ovală, barocă. Din dreapta, sus, o diagonală roşu aprins taie pânza în zig-zag. Peste tot, bulinuţe albe, aurii, gri, negre, verzi…, mici, mici, cât puţa de furnică.
Şi încă ceva – convingerea că este extrem de important să-ţi rămâi fidel ţie însuţi; să nu te trădezi niciodată, să nu-ţi terfeleşti principiile, să nu cazi mai jos de limita la care eşti dispus să te umileşti.
Apoi, o listă luuungă de nume, din care voi extrage la întâmplare: Andreea Duţă, Ovidiu Ghiniţă, Tony Zaharia, Marcel Iureş, Dana Voicu, Mihai Răzuş, Florin Penişoara, Adriana Pîrvu, Mihaela Popa, Gabi Duţu, Cristina Moldoveanu, Ionuţ Burlan, Roxana Ivanciu, Dan Titza, Karl Baker, Ioana Popovici, Andrei Aradits, Iuliana Mărgărit, Edi Jighirgiu, Liliana Balica, Dragoş Alexandru, Victor Rebengiuc, Valeria Seciu, Emilia Dobrin, Alexandru Dabija, Gabi Coveşeanu, Radu Dragomir şi atât de mulţi alţi oameni care m-au alcătuit profesional…
Ce-ai fi pierdut, dacă n-ai fi făcut teatru?
Aş fi ratat poanta! Păi, dacă dau la o parte teatrul, în afară de Dumnezeu, rămân familia, câţiva prieteni vechi şi pasiunile pentru iubiţii mei. Încolo – nimic. Dar aş fi câştigat o viaţă liniştită, ordonată, probabil mic-burgheză, de traducător de engleză sau aşa ceva, cu concedii în străinătate, cu o vilă oarecare, cu o maşină de lux şi cu o colecţie impresionantă de ţoale, parfumuri şi bijuterii. Anyway – n-aş schimba pe astea. NEVER. Pentru că de fiecare dată, primesc cadou de ziua mea Givenchy.
Păi, ce-mi mai trebuie!?…
Ai montat piese în registre diferite, scrise de dramaturgi interesanţi, unii foarte puţin cunoscuţi. Ce cauţi la o piesă sau ce te convinge s-o pui în scenă?
Caut identificare. Mă poate convinge orice lucru, fie că este vorba despre tema piesei, despre gramatica sau calitatea scriiturii, despre trăsăturile unui personaj şi aşa mai departe, deci orice aspect la care ceva din mine vibrează. Mă poate convinge şi numai o simplă replică… În clipa în care se stabileşte un culoar de rezonanţă cu textul (sau cu ceva din text), înseamnă că am un mesaj de transmis cu acel text. Pe urmă-ncepe munca…
Cât contează publicul când faci un spectacol?
Nu ştiu dacă poţi să scapi, vreodată, din vedere publicul. Sincer, toţi din tagma asta ne gândim la public. În măsuri diferite şi la cote diferite, desigur. Cred că vorbim de două paliere aici. Primul ar fi acela al „lizibilului” – mesajul tău, ca regizor, e bine să fie lesne descifrabil de către public, sau, măcar descifrabil!… Mă-ndoiesc că acelora care spun „Fac teatru pentru mine” li se rupe de ce zice publicul. E drept şi faptul ca faci în primul rând pentru tine, în sensul ca ai nevoie să te eliberezi de obsesii, de densităţile creatoare, de prea-plinul unor trăiri şi aşa mai departe. Dar asta e altă paradigmă, unde operăm cu categorii subtile, prin urmare cred că e stupid să băgăm aceste chestiuni în aceeaşi oală.
Al doilea palier este cel al integrării spectatorilor; aşa-numitul gen interactiv, unde, da, mărturisesc faptul că-mi place enorm să mă joc. Mă lăfăi în propuneri interactive şi în soluţii interactive. De ce?… Pentru că în felul ăsta mi se pare că devine mult mai vie treaba. Şi pentru că mie, când merg la teatru, îmi place; ador să mă bage personajele-n seamă…
Ca paranteză – unul din proiectele comise în stagiunea asta, „Cele 3 Roxănici” (precizare: el este ultima producţie a companiei independente Teatrul Inexistent; premiera s-a întâmplat în decembrie 2010), a încercat o formulă ceva mai cutezătoare: în afara faptului că finalul spectacolului depinde de votul publicului, (nimic nou până aici), după fiecare din primele 10 reprezentaţii, au avut loc runde de discuţii cu spectatorii, iar unele din ideile pe care aceştia le-au vehiculat în contextul menţionat au fost integrate ulterior în spectacol. Evident, ei s-au bucurat enorm… Dar şi noi!
Ce înseamnă un actor bun? Un regizor bun? Un spectacol bun?
Un actor bun este un om care se împărtăşeşte permanent din ceea ce face, un profesionist care îşi adoptă sufleteşte partenerii (atât în întâlnirile de pe scenă, cât şi atunci când îi urmăreşte din sală, jucând în alte spectacole), care este flexibil, care intră lejer în pielea oricărui personaj şi care nu-l conţine pe NU în vocabular. Este cineva care stabileşte raporturi constructive cu regizorul, cu ceilalţi actori, cu maşiniştii şi cu portarul teatrului.
Un regizor bun este un făcător de teatru conştient de sine. Un creator care are grijă de materialul animat sau inanimat cu care lucrează. Un povestitor coerent care spune poveşti unice.
Un spectacol bun este un spectacol pe care nu-l uiţi niciodată.
Print