Tom şi Jerry nu au fost niciodată preferaţii mei. M-au impresionat mai mult basmele, lupta dintre Bine şi Rău, super-eroii şi poveştile complicate. Mă amuza, însă, trebuie să recunosc, cum de fiecare dată motanul nu se învăţa minte şi se lăsa mereu păcălit de un şoricel abil şi pus pe şotii. Chiar dacă nu sunt în topul meu, la capitolul umor, cei doi prieteni-inamici şi înfruntările lor domestice au punctat de fiecare dată. Personaje simple, pe înţelesul oricărui preşcolar, situaţii clare, rezolvări inventive şi acelaşi conflict întors cu umor pe toate feţele. O reţetă de succes care încă mai bucură copilării.
Ştiam că nu despre asta e vorba în spectacolul „Tom şi Jerry” de la Teatrul Metropolis. Mi-ar fi plăcut, totuşi, ca promisiunea din cele câteva rânduri din prezentarea spectacolului să nu fie doar o manevră isteaţă de marketing şi o speculaţie pe tema titlului. „În piesa lui Rick Cleveland miza nu e o bucată de caşcaval sau o farfurie cu lapte. Tom şi Jerry sunt oameni care omoară oameni. Singura asemănare cu desenele animate stă în situaţiile comice. Tom şi Jerry e o comedie extrem de neagră, la care să râzi cu lacrimi. De crocodil” – aşa ne spune Florin Piersic jr., cel care semnează traducerea şi regia şi îl interpretează pe veteranul asasin plătit Tom. La drept vorbind, lacrimile celor care au vrut cu tot dinadinsul să se amuze au fost cam de crocodil. În cel mai pur înţeles al sintagmei. Spectacolul a mizat pe un umor atât de englezesc – sec adică – şi pe o interpretare atât de sobră, încât orice instinct ludic a fost anulat cu desăvârşire. E drept, asumarea unui rol comic cu seriozitate maximă are de cele mai multe ori efect de lupă şi conferă veridicitate. Când, însă, morga profesională e forţată şi se transformă în stil de joc, replica sună plat şi de prea puţine ori comic. Îmi permit să cred că rezultatul ar fi fost cu mult mai efervescent dacă echilibrul perfect dintre ping-pongul anost al celor doi protagonişti ar fi întâmpinat „accidente” sau dacă unul dintre ei îşi asuma rolul de „ridicător la fileu” pentru ca celălalt să puncteze cu umor. Aşa, dialogul egal şi lipsit de afecte a făcut ca transformarea personajelor să vină ca finalul unui banc sec, din senin, ca un pistol ameninţător… cu apă.
Tom – Florin Piersic jr. Şi Jerry – Paul Ipate îşi curăţă sistematic şi monoton victima, pe Laurenţiu Bănescu, care se transformă, mai mult vocal, în tânăr, bătrân, femeie, alienat mintal, călătorul din metrou, cowboyul din Vegas etc. Pe parcurs ce Jerry învaţă tainele profesiei, Tom oboseşte şi se plictiseşte să lichideze ţinte pe care apoi să le parceleze în saci de plastic cu fierăstrăul electric. Dar nimic din jocul lui Florin Piersic jr. nu arată asta. E la fel de meticulos, precis şi metodic de la prima la ultima scenă, iar în spatele acestui zid profesional nu ne lasă nici măcar să întrezărim o urmă din miezul personajului său. Paul Ipate se prinde şi el în această convenţie, şi chiar dacă mai uită din când în când să fie egal cu sine şi tinde spre o interpretare ceva mai organică, remediază imediat derapajul şi îl vindecă pe Jerry de umanitate. Laurenţiu Bănescu e cel care rupe ritmul şi are rolul de a înviora scena. Când are, însă, de suplinit o atmosferă atât de glacială, forţează nota şi din entuziasm compensatoriu poate călca prea cu ostentaţie pedala comediei la prima mână. Jocul e pe muchie de cuţit, însă obţine atât de doritele zâmbete şi câteva puseuri de râs pe care sala le aşteaptă cuminte şi de care profită din plin atunci când, rar, spectacolul oferă ocazia.
„Tom şi Jerry” e un spectacol prea calculat. Prea serios. Am simţit că îi lipseşte bucuria de a fi. Şi acesta e cel mai mare reproş pe care îl am. Ori de câte ori merg la teatru, indiferent de calitatea spectacolului, aştept în primul rând să resimt plăcerea de a juca a celor care se urcă pe scenă. Chiar dacă avanpremiera la care am asistat la Teatrul Metropolis este de calitate, chiar dacă structura textului, soluţiile regizorale şi scenografia minimal-funcţională a lui Tudor Prodan sunt bine puse la punct, lipsa Bucuriei diminuează simţitor meritele acestei montări. Ingredientul de bază lipseşte, iar în absenţa lui, teatrul nu e decât o demonstraţie; ca un experiment într-un laborator – chiar şi când reuşeşte, nu oferă niciun efluviu de empatie sau sentimente înălţătoare. E un rezultat bun sau rău, un fapt.
Nu pot decât să sper ca odată cu risipirea emoţiilor primelor reprezentaţii „Tom şi Jerry” să primească din partea interpreţilor şi doza, atât de necesară, de entuziasm şi spirit ludic de care are nevoie. Lumea asasinilor plătiţi este, presupun, foarte ermetică, guvernată de precizie, minţi exacte şi suflete epurate de sentimente. Sunt sigură, însă, chiar şi aşa, că poate fi amuzantă şi umanizată prin puţină Bucurie venită din Teatru.
Print